acoperă-mă ușor

Deschisă până pe 27 octombrie, ea cuprinde 49 de proiecte, de la studii climatice la filme, de la desene la obiecte, de la roboți la paie, plus 80 de coveruri din muzică, arhitectură, literatură, cinema, design și modă. Aici, curatoarea Oana Stănescu vorbește despre temă, necesitatea abordării multidisciplinare și urgența ieșirii din izolarea profesională în acest moment de răscruce.

Cover este cuvântul englez pentru a acoperi, a proteja sau a ascunde, a masca, a se extinde în timp sau spațiu, a fugi la adăpost sau a purta de grijă. În muzică un cover este un cântec bazat pe o piesă existentă. Inițial, termenul desemna o „copie de siguranță” - o copie a unei înregistrări păstrate în caz că se întâmplă ceva cu originalul. Astăzi, „coverul” este o practică larg folosită, termenul englezesc fiind împrumutat de culturi din întreaga lume. 

Dacă ești dispus să te uiți cu atenție, vezi asemănări cu coveruri peste tot: în modă (de exemplu, pantofii tabi ai lui Martin Margiela, la modă acum, inspirați din modele tradiționale japoneze), film (A Bigger Splash, al lui Guadagnino, cu trimiteri la La Piscine al lui Jacques Deray), literatură (Ulise al lui James Joyce în relație cu Iliada lui Homer) sau teatru (West Side Story, care mută Romeo și Julieta la New York), fără a mai menționa arta (David Hammons, Pissed Off și Richard Serra, Tilted Arc). Acest raport – ba dialog, ba apropiere, când fricțiune, când critică, furt sau omagiu - se manifestă sub diferiți termeni (de exemplu, tendințe, remake, remix), în cadrul schimbător al legislației proprietății intelectuale, în toate domeniile eforturilor umane, scoțând la iveală cum totul, de fapt, se leagă. Cum spune Etel Adnan: „Nimic nu există de sine stătător, totul e conectat. Prin conexiuni, cred eu, existăm”.

Conform Oxford English Dictionary, un cover e o înregistrare nouă a unui cântec mai vechi cântat de un/o alt(ă) solist(ă) sau formație. O definiție simplă care însă începe să se clatine, când ne gândim la practici similare în jazz, muzică clasică sau electronică. Puriștii îl definesc ca o interpretare autentică bazată pe o înregistrare existentă, originală, conform premisei lui Wittgenstein că dacă simți seriozitatea unei melodii, ceea ce simți nu poate fi transmis reproducând ceea ce ai auzit. O definiție diferită, mai incluzivă, stabilește un spectru bazat pe fidelitatea față de un original, identificând patru categorii, de la coverul imitativ la interpretare la coverul transformator și, în final, cel referențial. 

Coverurile au început în anii 1950, când consumatorii de muzică pop „cumpărau melodiile, nu cântăreții”, influențați de industria muzicală a cărei sursă principală de venituri era vânzarea de partituri. Important era ca un cântec să circule - indiferent cine-l interpreta. Ca mai tot ce se petrece în SUA, și istoria muzicii e legată de dinamici rasiale. Michael Coyle susține că în general coverurile se dezvoltă „abia când muzica rasială începe să aibă priză în topurile pop «albe», iar una dintre figurile-cheie în acest proces e nimeni altul decât Elvis Presley: «regele» a ajuns pe tron în mare parte datorită primelor coveruri din lume”. Pe parcursul carierei sale, Elvis Presley a cântat în jur de 500 de coveruri. Din cele 24 de piese de pe primele sale două albume, 20 au fost coveruri. În How Blackfolk Became Fetish Object, Greg Tate descrie fenomenul prin prisma lui Elvis astfel: „Căutarea interminabilă a industriei muzicale a unui artist alb care să reușească să interpreteze competent muzică Black… a făcut în așa fel încât să elimine amintirea originilor de culoare a plăcerii pop americane”. Producția culturală însă, ne amintește Fred Moten, nu e totuna cu produsul cultural și, deși ambele pot fi furate, numai produsul poate fi deținut.

În cei 70 de ani scurși de atunci, noțiunea de cover s-a schimbat odată cu industria. A devenit o practică strict reglementată, acceptată oarecum universal, dar nicidecum ușor de definit. Coverurile au devenit o metodă prin care artiștii se alătură unui grup select, onorează sau iau peste picior un artist - deși e o glumă scumpă, pentru că redevențele le încasează autorul original. Fiecare dintre noi are câte un cover preferat - detaliile unei voci sau melodii ne ating mai profund și ne arată nuanțe sau idei care altfel ne-ar fi scăpat.

În arhitectură, vernacularul poate fi considerat apropiat de cover. Christopher Alexander îl definește ca pe un proces dezinvolt de construcție influențat de resurse și de lipsa lor, de tradiție și funcționalitate și a cărui putere stă în repetiție și adaptare. Acest tip de așa-numită arhitectură fără arhitecți nu prea mai există ca atare, fiind înlocuită de arhitectul ca maestru conștient de sine, mereu original.

„De ce simt arhitecții nevoia să creeze staruri?”, se întreba Denise Scott Brown în 1989. „Puși în fața unor elemente nemăsurabile, oamenii se ghidează după magie. Înaintea inventării instrumentelor de navigație, pe prova navei se monta statuia unei femei frumoase care era menită să-i ajute pe marinari să traverseze oceanele; arhitecții, confruntați cu intangibilul designului, își aleg un guru. „Presiunea imensă a originalului vine - împreună cu nevoia de a înțelege nemăsurabilul într-o eră când tot se vrea măsurat, iar arhitectul devine un produs în sine - poate și de la premisa însăși a profesiei: e o practică foarte limitată și strict reglementată definită de coduri de construcții, performanță tehnică, licențiere restrictivă și o piață a construcțiilor globalizată. Toate acestea indică și faptul că problema originalității - căreia educația arhitecturală îi e în continuare captivă - e mult mai poroasă decât ne închipuim. Unde se trage linia între inspirație, tradiție, derivat sau copie, când planșa de la care pornim e rareori goală?

Oricât de nobilă ar fi această mare artă, reinventarea roții - insistența ca să fie inventate clădirile de fiecare dată - pare să rateze, de fapt, țelul arhitecturii. Până la urmă, profesia are responsabilități mai urgente, și anume asumarea rolului în combaterea schimbărilor climatice și în criza de locuințe. Raportul Națiunilor Unite despre Clădiri și Construcții din 2023 nu e ușor de digerat: sectorul contribuie cu aproximativ 21 de procente la emisiile globale de gaze cu efect de seră, clădirile consumă 34 la sută din nevoia mondială de energie și emit 37 la sută din totalul de emisii de dioxid de carbon, fără a mai menționa deșeurile din construcții și demolări. Evoluția spre obiectivele Acordului de la Paris pentru 2030 a fost foarte timidă (dacă nu chiar negativă) în ultimii 8 ani (de când au fost adoptate), lăsând multe de făcut în timpul rămas. Olly Wainwright, critic de arhitectură, scrie: „Dacă e să avem vreo șansă în evitarea catastrofei climatice, trebuie să începem cu clădirile - și să nu le mai construim așa cum facem de secole”. E nevoie urgentă de o perspectivă nouă și, dacă se poate, mai umilă.

În 1996, Consiliul Local din Bordeaux invită biroul Lacaton & Vassal să „înfrumusețeze” Piața Léon Aucoc. Răspunsul acestora a fost neașteptat, propunând să nu facă nimic, cu excepția unor lucrări de mentenanță. „La prima vizită, am constatat că această piață e frumoasă pentru că e autentică, îi lipsește sofisticarea. Înfrumusețarea n-are ce căuta aici.” Această abordare radicală de a promova „frumusețea a ceea ce e evident, necesar, corect”, cât și mottoul lor, „nu demola niciodată”, au fost legitimate în 2021, când Lacaton & Vassal au câștigat Premiul Pritzker, cel mai important premiu în arhitectură. Asemenea abordări au început să fie acceptate încet, dar sistemic la nivel cultural. În Amsterdam, de exemplu, se cataloghează momentan în arhive digitale toate elementele materiale ale clădirilor publice, spre a putea fi reciclate, refolosite sau dezasamblate, în loc să fie demolate. În pofida posibilităților, disonanța iritantă dintre simplificarea extremă a discursului arhitectural, realitatea profesiei și atitudinea pieței imobiliare de tipul „banii vorbesc” rămâne valabilă la fiecare pas. Deși jucăm ce pare a fi un joc de sumă nulă, avem la dispoziție instrumentele măcar pentru a amâna, dacă nu chiar a opri extincția. Nu e atât de complicat. Ce ni se testează este nu ingenuitatea, nu techno-pozitivismul orb, ci „amploarea noțiunii etice a umanității”, cum spune Denise Ferreira da Silva. Dacă alegem să acceptăm provocarea, va trebui să începem prin a ne uita în oglindă și a recunoaște împletirea arhitecturii cu lumea. 

România reprezintă o situație aparte. E statul membru UE cu un stoc de locuințe care se deteriorează rapid, cu una dintre cele mai mari rate de proprietate personală din lume (95,3%), cu una dintre cele mai mari rate de supraaglomerare din UE (40,5%, față de o medie de 16,8%) și cu una dintre cele mai mari rate de locuințe nelocuite (16%). E, în același timp, un loc în care instituții de învățământ superior de arhitectură refuză să aplice procesul de la Bologna, an după an, vorba cântecului, alegând să complice viața unei noi generații de tineri, în loc să-i pregătească pentru o realitate deja suficient de cruntă. Între timp, la nivel profesional, să încerci să construiești un proiect public pe fonduri UE nu e nici el visul promis - are puțin de-a face cu design sau calitate sau durabilitate, ci mai mult cu birocrația și cu valoarea euro/șurub. Arhitecții devin administratori și se jură pe ce-au mai scump că nu vor mai încerca niciodată așa ceva. Între timp, o inițiativă cetățenească europeană recentă propune ca legislația să prioritizeze renovarea și adaptarea, în locul demolării și al reconstrucției. Dacă inițiativa strânge un milion de semnături din cel puțin șapte state membre, Comisia Europeană trebuie să analizeze propunerea. Faptul că astfel de politici încă nu sunt în vigoare arată ipocrizia dintre agenda combaterii schimbărilor climatice, titlurile alarmante ale ziarelor, cuvintele pompoase, produsele disponibile, pe de o parte, și angajamentul real de a păstra, de fapt, statu-quoul. „Cele șase state fondatoare ale UE n-au reușit să stabilească o legătură strânsă cu statele membre UE din Europa de Est”, spunea Rem Koolhaas recent, într-un interviu. Globalizarea devine des doar „o strategie pentru maximă excluziune” (Masao Miyoshi). Totuși, depindem unii de alții. Singura ieșire reală din impasul contemporan este îmbrățișarea diferențelor și a contextului. 

Niciun domeniu nu poate rezolva problemele de astăzi în mod izolat, cu atât mai puțin arhitectura, în pofida nostalgiei naive din profesie. Premisa unui cover e să începi cu ce există deja, fără bagajul altor termeni asemănători din alte domenii, debarasând miturile moderne arhitecturale care ne apasă de prea multă vreme. Coverul implică și rolul elementar al arhitecturii, cel de a acoperi, de a proteja. „cover me softly” întreabă atunci cum putem lucra împreună, arhitecți cu muzicieni, regizori, oameni de știință, ingineri, artişti, și, poate mai important, înainte de toate, cine suntem și încotro vrem să ne îndreptăm. Punctul de plecare ar trebui să fie ceea ce e în fața noastră și să lucrăm cu ce avem. E imperativ atât din punct de vedere ecologic, cât și etic. Și, până la urmă, s-ar putea chiar să fie și de ajuns.

*Traducere de Lucian Stănescu