Adevarata patrie a scriitorului e limba in care scrie

Domnule Reichman, va aflati in Romania pentru a participa la realizarea unui film documentar. Despre ce este vorba?
In 1959, un grup de intelectuali evrei, dintre care unii au detinut functii importante in aparatul de represiune comunist, au decis sa comita o spargere la o banca, ca sa obtina o foarte mare suma de bani. Aceasta spargere a avut loc sub forma unui atac impotriva unui furgon al Bancii Nationale din care s-au furat - in bani de astazi - contravaloarea a 250-300.000 de dolari. Dupa o ancheta indelungata care a durat vreun an de zile acesti atacatori au fost descoperiti, cu toata apartenenta unora dintre ei la Ministerul de Interne. Au fost arestati, judecati, condamnati la moarte si impuscati toti, in afara de nevasta unuia dintre ei, care a fost condamnata la inchisoare pe viata si recuperata dupa cativa ani gratie Ambasadei Israelului, care a reusit s-o repatrieze.

"Creierul" actiunii era un vechi membru de partid in ilegalitate, care fusese infiltrat in Franta de la sfarsitul anilor ‘40 pana in 1953 cu scopul de a lua informatii despre emigratia de stanga din Romania, adica de a infiltra mediile social-democrate ale emigratiei romanesti in Franta. Numele lui era Sasa Musat. Numele adevarat era Abrasha Glonsztein, iar numele conspirativ in Franta, Serge. Venit inapoi din Franta, el a descoperit foarte repede derivele partidului comunist si cum asa-zisa tentativa de a instaura o democratie populara s-a soldat cu un regim care nu era nici democrat, nici popular si care incepuse deja sa dea semne de antisemitism inspirat de politica lui Stalin. Aceasta afacere a prilejuit realizarea unui film propagandistic pe linie de partid in care se spunea "jos sionistii!", "banditii evrei au furat munca poporului roman!" si ca moartea era o pedeapsa prea blanda pentru ei, pentru ca asa erau vremurile atunci. Adevarul insa, nu numai dupa mine, este ca ei aveau nevoie de aceasta suma de bani sau pentru a corupe niste functionari de la Interne ca sa dea mai multe pasapoarte evreilor care doreau sa plece, sau pentru a inlesni propria lor fuga peste granita si sa ajunga in Israel. Aceasta afacere mi-a inspirat un roman, Le Denonciateur, aparut in 1962 la Paris, care a avut foarte mult succes si care a fost tradus in romaneste la editura Hasefer. Din aceasta carte au fost doua editii in Franta, o editie in Romania.

Cartea mea cu interpretarea evenimentului se datoreaza faptului ca eram un foarte bun prieten al acestui Sasa Musat. Prietenia mea cu acest agent de influenta care era Sasa a determinat canalele de televiziune Arte, BBC si casa de productie Les Films d'ici si o alta casa de productie romaneasca intitulata Libra Film sa faca un contrafilm fata de cel de propaganda antisemita facut de catre Securitatea lui Gheorghiu-Dej. Insa nu un film de fictiune, ci o ancheta in jurul romanului meu, adica vor fi luate declaratii de la oamenii care au participat la evenimente, nu de la "briganzi" - caci ei au fost cu totii impuscati -, ci de la fiul unuia dintre ei, de la mine, de la judecatorul care i-a condamnat la moarte, procurorul care i-a acuzat, anchetatorul de la Securitate si, de asemenea, de la o prietena foarte intima a lui Sasa, Magda Stroe. Toate aceste interviuri au fost realizate la Bucuresti si, cu mine, la Paris. In toate acestea sunt intercalate peisaje din Bucuresti, din arhivele Ministerului de Interne, camera de tortura, peisaje din Gradina Icoanei si parcul Ioanid, dar si fragmente din filmul initial realizat de catre Securitate. Acest film, care se va intitula poate Incredibilul hold-up contra unei banci comuniste, va trebui sa fie gata in aceasta toamna si difuzat in 2004 pe Arte, la BBC, in Germania, in Australia si, poate, in Romania.

Pe Monsieur Serge l-ati cunoscut in Romania sau la Paris?
Eu am plecat din Romania in 1957 in modul cel mai legal posibil, datorita unui pasaport cumparat de la statul roman de catre parintii mei care se aflau la Paris, si care a costat vreo 10.000 de dolari pe vremea aceea. Pe Sasa nu l-am cunoscut decat in 1953, cand a venit de la Paris si cand a renuntat la numele conspirativ Monsieur Serge, dar eu stiam ca e numele schimbat pentru ca era evreu si era prieten cu acest grup de la Ministerul de Interne. Cand l-am cunoscut am fost fascinat si de cultura, si de aventurile de spion la Paris, de pozitiile lui internationaliste de stanga. El, fiind evreu din Iasi, asistase la pogromurile din iunie 1941, cand vreo 12.000 de evrei au fost masacrati de armatele germane si de politistii lui Antonescu. Viziunea acestui masacru l-a indemnat sa intre in partidul comunist din ilegalitate, in care a inceput sa activeze incepand din 1943, pana cand a capatat acest post de incredere - i s-a oferit de catre sectia internationala a Partidului Comunist Roman ocazia sa plece in strainatate ca sa ancheteze asupra activitatilor social-democrate romanesti din afara tarii. Pana la 20-21 de ani eram fascinat de aceste aventuri, mai ales ca si eu pe vremea aceea aveam angajamente la extrema stanga, fiind un fost membru al UTC (Uniunea Tineretului Comunist) si al UTP (Uniunii Tineretului Progresist).

Fanatizat de propaganda mincinoasa a acestor organizatii, in momentul in care parintii mei au plecat in Franta - cand se mai putea inca pleca -, eu aveam varsta de 20 de ani si am hotarat sa raman in Romania ca sa construiesc un "viitor maret". Bineinteles ca imediat am vazut care este fata adevarata a acestei minciuni. In momentul acela, mai ales dupa moartea lui Stalin, dupa teroarea definitiva a "obsedantului deceniu", lucrurile au inceput sa-mi devina clare in minte precum si in mintea lui Sasa, care si-a dat seama ce tampenie a facut intorcandu-se in Romania. A fost numit intai asistentul unui eminent profesor universitar, Otetea, care avea pozitii foarte nationaliste, dar pe care a inceput sa-l "sape". In momentul acela autoritatile universitare si cele de stat si-au dat seama ca pretentiile lui Sasa pentru a-l inlocui pe profesor erau absurde si el a fost dat afara din Universitate, dupa care a intrat intr-un fel de cabinet de partid de unde a fost dat afara de asemenea si a ajuns muritor de foame. Pana la urma, a fost dat afara si din partid. Era un personaj foarte ambiguu, in acelasi timp un personaj romanesc foarte interesant prin multiplele lui fatete si asta a fost tocmai perioada in care l-am cunoscut si m-am imprietenit cu el.

Incepand din 1957, luna septembrie, cand am ajuns la Paris, am inceput sa scriu zeci si zeci de pagini despre experienta mea concentrationara in Romania si despre deceptia pe care am suferit-o din cauza devierii monstruoase a frumoaselor idealuri de stanga. Insa, imi lipsea o intriga, pentru ca pe nimeni nu interesa viziunea mea, necesar subiectiva, asupra acestor evenimente. In 1961, deci la patru ani dupa sosirea mea la Paris, o prietena venita din Bucuresti mi-a spus: "stii ce s-a intamplat cu prietenul dumitale Sasa?". Si mi-a povestit toata istoria cu atacul camionului Bancii. In momentul acela cele cateva zeci de pagini pe care le scrisesem au capatat cheag si am construit romanul in jurul acestei istorii.

Dar la Paris, atunci in 1959, nu s-a auzit nimic despre acest hold-up?
Absolut nimic. Nu a aparut nimic in presa, caci presa romana nu ajungea la Paris. Despre filmul de propaganda se auzea foarte vag ceva si in momentul acela aceasta problema nu interesa pe nimeni, desi era un moment cheie. Asa-zisul comunism din Romania, care era un fel de nazism rosu, insa cu pretentii internationaliste, a capatat imediat o culoare verde, nationalista de extrema dreapta, cand s-au impacat noii stapani, national-comunistii din Romania, cu legionarii. Aceasta alunecare treptata catre un nationalism feroce nu are nimic de-a face cu patriotismul dumitale ca roman neaos, cu patriotismul meu ca roman francez de origine evreiasca.

Scrisul - singurul refugiu

Cum a inceput experienta dvs. literara la Paris?
Cum am sosit la Paris am avut o deceptie infinit mai puternica decat cea pe care mi-o prilejuise descoperirea adevaratei infatisari a comunismului. M-am simtit de o singuratate uluitoare la Paris, pe cand in Romania exista totusi o solidaritate subterana intre oameni, nu ca astazi, cand fiecare il sapa pe celalalt ca sa ajunga "mai sus". Bineinteles ca si in comunism erau astfel de lucruri, insa o prietenie era intotdeauna o prietenie si cand erai gol pusca, adica lipsit de orice bani si n-aveai ce sa mananci seara, se gasea intotdeauna o bancnota de 10.000 de lei care se plimba undeva intre Capsa si Cismigiu sau intre Capsa si cinematograful Patria. Atunci cand am ajuns la Paris, m-am gasit intr-o lume cu totul si cu totul straina. Socul a fost atat de puternic, mai ales ca nu era o lume straina-straina cu valente calduroase pe undeva, ci o lume complet indiferenta si inghetata. Unde oare puteam eu sa-mi gasesc refugiul decat in experientele din trecut, decat in prieteniile mele de altadata, de unde si dedicatia din Le Denonciateur pe care am facut-o prietenilor mei, patriei mele esentiale.

Adica patria mea erau limba si prietenii. Cum am schimbat tara, mi-am dat seama ca adevarata patrie a scriitorului este limba in care el scrie si ca sa-mi arat recunostinta fata de Franta, aceasta patrie care m-a primit, care mi-a dat carte de identitate, care mi-a permis sa lucrez in ea, adica sa-mi castig viata, am scris in franceza. In Romania era imposibil. Eram fiu de emigrant, aveam origine sociala nesanatoasa, fusesem dat afara din facultate tocmai pentru ca parintii mei plecasera, fara sa se tina macar seama ca eu ramasesem tocmai ca sa-mi afirm solidaritatea fata de regim. Deci, am inceput sa scriu in frantuzeste, ceea ce era foarte greu. Munca subalterna pe care o indeplineam ca sa-mi platesc o chirie intr-o camera mizerabila si tichetele de restaurant studentesc imi lasa destul timp ca sa lucrez. Aveam un exemplu maret in fata mea, pe care n-am pretins niciodata sa-l ajung, Cioran, care era de origine taraneasca din Rasinari si care ajunsese sa scrie limba franceza cea mai frumoasa. El e considerat stilistul si moralistul cel mai extraordinar din Franta.

Singurul meu refugiu era in scris. Asa cum si la Bucuresti scriam, insa ascunzand si inchizand de trei ori textele in sertar, pentru ca daca ma prindeau, venea Securitatea peste mine. La Paris scriam in frantuzeste foarte greu, foarte incet, pentru ca, asa cum imi spunea eminentul meu traducator si prieten Alexandru Sarbu, aveam timp sa muncesc in franceza mea. Si asa a inceput cariera mea literara la Paris, treaba care a durat vreo cinci ani de zile. Incepand sa lucrez la acest roman in 1957, luna octombrie, cum am ajuns la Paris, acesta a capatat cheag adevarat cand am aflat despre ce se intamplase cu atacul furgonului Bancii la Bucuresti. Romanul a aparut la Paris, in mai 1962, dupa care viata mea s-a mai aranjat si, cand ti-e mai bine, nu mai scrii. Am facut o pauza de cam 22 de ani, timp in care am lucrat in toate departamentele Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO), care m-a condus pana in Africa tropicala, pe Coasta de Fildes, unde am lucrat 3-4 ani in meseria mea. Facusem pedagogie si psihologie la Bucuresti, inainte de a fi dat afara, si am lucrat intr-o echipa insarcinata cu crearea unui institut de cercetari pedagogice in Africa de limba franceza. Dupa asta am revenit la Paris, insa de data asta pe poarta cea mare, pentru ca trimisesem si o cronica la unul dintre cele mai importante ziare din Europa, Le Monde. In acelasi timp continuam colaborarea mea cu o revista evreiasca lunara din Paris, intitulata L'Arche (Arca), careia ii datorez toata indemanarea mea de a scrie in frantuzeste. Jurnalismul pe care il faceam, comentand carti, facand interviuri sau reportaje despre anumite manifestari ale comunitatii evreiesti din Franta, m-a ajutat sa capat, totusi, o anumita indemanare in a scrie.

Cultura romana trebuie promovata in mass-media straine

Scrieti din cand in cand despre carti romanesti. Cum e vazuta cultura romaneasca in Franta?
Am consacrat vreo 35-40 de ani cartilor romanesti, care altfel ar fi trecut neobservate. Chiar daca multi editori francezi se intereseaza de productia literara romaneasca, care are totusi un nivel de rafinament si de acuratete cel putin egal celorlalte literaturi din zona, publicul nu se prea intereseaza, asa ca este nevoie si de aparitii in presa. Or, pozitia mea in sanul redactiei Monde de Livre, adica Lumea cartilor, mi-a ingaduit ca, de cate ori aparea o carte in talmacirea romaneasca a lui Alain Paruit, care este cel mai admirabil traducator din romaneste in franceza, sa consemnez. De altfel, a aparut o carte de-a mea, intitulata Ferestre catre lume, la Paralela 45, in care au fost adunate toate articolele pe care le-am scris in Le Monde, care bineinteles ca nu sunt analize la inaltimea acelora ale unui Nicolae Manolescu sau ale unui Calinescu de pe vremuri, insa ele au modestul merit sa informeze publicul francez ca exista o literatura romana care merita sa fie cunoscuta atat prin rafinamentul ei, cat si prin fateta ei documentara. Insa, in afara de asta, exista si o literatura experimentala romaneasca de mare calitate, care poate sa rivalizeze cu cele mai interesante literaturi occidentale. Ma gandesc la cartile lui Blecher, Amintiri din realitatea imediata, ma gandesc la capodopera lui Alexandru Vona, Ferestrele zidite, sau la textele lui Nedelciu.

Eminescu are dezavantajul de a nu trece prea bine in frantuzeste, adica pentru francezi el este un fel de Lamartine mai slabut. In schimb, Ionesco, Cioran, mai ales romanele fantastice ale lui Eliade sunt extraordinare. Am reusit sa fac cunoscute francezilor nu numai aceste varfuri, care erau cunoscute inainte de mine - nu trebuia sa vin eu sa-l fac cunoscut pe Eliade sau pe Cioran sau pe Ionesco in Franta -, dar ma gandesc la altii: Marin Sorescu, care nu era deloc cunoscut, sau Marin Preda, cateodata chiar niste personaje jalnice, cum era Eugen Barbu, care scrisese totusi la inceput doua carti bune, Groapa si Principele.

Acum un mare serviciu culturii romanesti il aduc filmele, care sunt cunoscute datorita unui mare producator francez de origine romana, care se cheama Marin Karmitz, si mai ales filmele lui Pintilie, care sunt adevarate capodopere. Din nefericire organele oficiale din Romania, fie ca e vorba de ambasadorii de pe langa o organizatie ca UNESCO, fie ca e vorba de serviciile culturale de pe langa ambasada romana, fie ca e vorba de Centrul Cultural Roman care functioneaza sub conducerea unui alt romancier, Virgil Tanase, nu fac absolut nimic ca sa popularizeze aceste realizari minunate care sunt filmele lui Pintilie sau romanele care apar de la Cocea pana la Camil Petrescu, trecand prin Mihail Sebastian. Daca se face ceva, este o agitatie intr-un pahar cu apa, adica in sanul emigratiei romanesti. Nu trebuie sa-i inveti pe emigrantii romani ca d-l Cocea e un scriitor important, ca Mihail Sebastian a scris un jurnal din timpul restristei Romaniei sub guverne de dreapta si de extrema dreapta, ca acest document a avut un succes enorm in Romania. Emigratia romaneasca stie lucrurile astea. Ziarele franceze, mijloacele audio-vizuale franceze trebuie sa faca cunoscute aceste realizari culturale in Franta. Or, din nefericire, nu e cazul. Sigurul lucru care s-a putut face si se putea face este modesta mea contributie din jurnalul Le Monde. Ar trebui ca organele oficiale care sunt acum intr-o Romanie libera sa numeasca un ambasador, un atasat cultural, un ministru plenipotentiar pe langa UNESCO, care sa faca ceva ca sa fie cunoscute aceste realizari. Singur nu pot!

Mistificarea Alexandrei Laignel-Lavastine

Ati vorbit mai devreme de Ionescu si de Cioran. Ati participat la dezbaterea pe marginea cartii Alexandrei Laignel-Lavastine. Cum a fost dezbaterea in Franta?
Din fericire, au existat cativa oameni care sa puna lucrurile la punct. Jurnalistii francezi din marea presa de la publicatii importante, cum ar fi Le Nouvel Observateur sau Liberation, sau Figaro au cazut, din nefericire, in cursa. Bineinteles ca mie nu mi s-a dat voie sa scriu in Le Monde despre cartea lui Lavastine, fiindca se cunoaste vechea mea inamicitie cu autoarea, si in acelasi jurnal nu poti sa il ataci pe un colaborator al sau. Deci, in presa mare cartea s-a bucurat de succesul pe care nu-l merita. In schimb, in presa serioasa, adica in revistele lunare, citite numai de catre intelectuali, am semnat articole foarte critice la un nivel universitar al acestei caramizi de carte care se cheama Cioran, Eliade, Ionesco - l'oubli du fascisme.

Astfel in revista Critique a aparut excelentul articol al unui profesor universitar roman, Zahareanu, intitulat Cioran, Eliade, Ionesco - l'oubli du histoire, in care d-l Zahareanu punea la punct si releva inexactitatile pe care le continea cartea d-nei Lavastine. Inainte de asta, Alain Paruit, care a fost talmacitorul cartilor lui Cioran din timpul cand acesta scria romaneste, a publicat un extraordinar articol in revista L'Esprit, in care a analizat punct cu punct toate inexactitatile din aceasta carte, inexactitati care ar fi permise unui diletant, dar nu unei cercetatoare care se pretinde specialista in tarile orientale si unei eseiste care se pretinde universitara: date false, pasaje trunchiate, pasaje intregi "imprumutate" din excelentele carti ale Martei Petreu despre Cioran si mai ales implicarea lui Eugen Ionescu in "cardasia" cu Eliade si cu Cioran, trecutul acestora din urma fiind cunoscut. Ei nu erau chiar monstrii pe care ii arata d-na Lavastine, monstrii comparabili cu un Knut Hamsun, sau cu un Ezra Pound, care toata viata lor s-au mentinut pe pozitiile pro-hitleriste pe care le aveau in timpul razboiului si a caror invinuire nu atinge proportiile pe care le iau acuzatiile impotriva lui Cioran si a lui Ionescu. Aici revin la imensa mistificare, la imensa ipocrizie, la imensa "soparla" a d-nei Lavastine care pune pe coperta pe acesti trei domni, Eliade si Cioran si intre ei Ionescu, care ii priveste cu un zambet usor ironic pe cei doi si deasupra scrie Cioran, Eliade si Ionescu sau uitarea fascismului. Numai titlul si fotografia il introduce in chestiune pe Ionescu. Ionescu - un fascist uitat? Nici nu ai nevoie sa te uiti in carte ca sa descoperi cu uimire ca Ionescu era si el un fel de fascist.

De aceea, anumite ziare mari din Franta isi intitulau articolele: "Uitati-va, chiar si Ionescu", ceea ce este pur si simplu o grava lipsa de profesionalism - si insist pe aceasta expresie - fara de margini. De aceea, am publicat un articol in acea revista evreiasca, Arca, in care am facut rezumatul erorilor, insa nu vreau in nici un caz sa fiu privit ca un aparator al trecutului lui Eliade si al lui Cioran, pentru ca pentru mine treaba este clara. Erau niste tineri inselati cum am fost si noi inselati de comunism. Bineinteles, eu n-am scris pe vremea aia, nu m-am implicat, nu pot sa fac comparatie.

Pentru mine au fost niste tineri rataciti in jur de 30 de ani, din care unul si-a revenit complet - e vorba de Cioran -, iar celalalt din lasitate scriitoriceasca n-a vrut niciodata sa recunoasca - e vorba de Mircea Eliade - si si-a ascuns vechile angajamente la aderarea unei revolutii spirituale, care a dus la pogromurile de la Bucuresti dintre 20 si 25 ianuarie 1941, la pogromul de la Iasi din iulie 1941 si la masacrarea populatiilor evreiesti din Bucovina si din Basarabia, in iunie, iulie si august 1941, fara sa vorbim de masacrele din Odessa.

Pentru mine sunt oameni care au o opera si aceasta nu poate sa fie distrusa asa cum unii ar dori sa o faca. Cioran e un minunat moralist, un Montaigne al vremurilor noastre, cel mai important stilist al limbii franceze contemporane, admirat in lumea intreaga si exista un Mircea Eliade, autor al unor romane fantastice care se aseamana cu acelea ale lui Borges. El este si autorul unei opere - n-as zice stiintifice - asupra istoriei religiilor fata de care eu insumi nu ma simt competent ca sa-mi dau cu parerea. In ceea ce priveste romanele, le consider la inaltimea romanelor continentului sud-american, de la Cortazar la Borges. Bineinteles ca alaturi de asta mai exista si un Cioran care a fost un inflacarat legionar intre 1935 si 1940 si un Eliade care din oportunism a alunecat catre miscarile de extrema dreapta pe care le-a sustinut. Pe de alta parte, exista un Eliade romancier. Nu poti sa uiti ca Knut Hamsun, care a fost pana la sfarsit admiratorul cel mai servil si cel mai josnic al lui Hitler in Norvegia, este totusi autorul unei opere considerabile si al unui roman cum e Foamea, nu? Asta e pozitia mea.

Eu am fost primul care a semnalat ca in volumul lui Eliade, Noptile de Sanziene, apare trecutul legionar al lui, eu am fost primul care a vorbit de ratacirile legionare ale lui Cioran in Necrologiile pe care i le-am consacrat in Le Monde. Odata aceste adevaruri stabilite, intrate in istoria literara, lasa-i pe oameni in pace. E cam ceea ce face d-na Lavastine, dupa mine.

Interviu realizat de Razvan Braileanu