Administrația în județele Basarabiei interbelice

Propaganda comunistă care nu făcea altceva decât să reflecte istoriografia puternic politizată și falsificată a regimului, aflată în mod direct în slujba PCR, a reușit să sădească nenumărate buruieni care pot fi plivite, dar sunt destul de greu să fie eliminate complet. România Mare și regimul interbelic au constituit principalul dușman al comuniștilor în încercarea lor (destul de reușită) de a distruge absolut orice urmă a existenței lor, de la clădirile istorice, distruse cu zecile de mii pe tot cuprinsul țării, până la cărți topite, statui dinamitate, până la reprezentanții elitei sale uciși în Gulagul RPR.

Teza noastră este că administrația Basarabiei interbelice nu a fost nici mai rea și nici mai bună decât cea a restului țării. Administrația românească nu a fost atât de diabolică, incompetentă și coruptă, după cum a portretizat-o propaganda comunistă și, după 1991, cea rusă, pentru ca nu cumva modelul administrativ românesc să-i atragă din nou pe basarabeni, care trebuiau neapărat să se teamă de miticii exploatatori. Din păcate, mai degrabă această narațiune a avut câștig de cauză în ultimele trei decenii. Având în vedere că personalul administrativ țarist a fost nevoit să plece sau nu s-a adaptat la noile condiții, necunoscând limba română, vorbită de majoritatea locuitorilor, este clar că a existat un deficit de funcționari care a fost suplinit de regățeni, însă aceasta nu înseamnă că localnicii basarabeni nu au ocupat posturi în administrație, după cum vom vedea. Un memoriu regăsit în Fondul Prefecturii Prahova în anul 1940 exemplifică o poveste de viață care a fost comună pentru sute de alți funcționari români. „Subsemnatul Nicolae Talea, refugiat din orașul Chișinău, cu o soție și 5 copii, vă spun că am ajuns la Chișinău odată cu Divizia 11 Infanterie unde mă aflam ca mobilizat în ianuarie 1918 cu gradul de plutonier-major. La demobilizare am fost rugat de șeful meu superior ca să rămân la Cercul de recrutare din Chișinău ca funcționar civil pentru redactarea corespondenței în limba română. Din 1924 am trecut la Poliție, la Inspectoratul Regional de Poliție al Basarabiei din Chișinău unde am funcționat până în ultimul timp. La Chișinău mi-am format o mică gospodărie, mi-am vândut averea și pământul din județul Dolj și mi-am cumpărat o căsuță la Chișinău, cu grădină unde să-mi pot petrece bătrânețea ca pensionar. În dimineața de 28 iunie 1940, ca un fulger s-a răspândit ordinul de evacuare a Basarabiei și cum comuniștii au și început să demonstreze pe străzi cu împușcături, am fugit cu soția și copiii la gară, fără să-mi pot salva ceva din gospodărie. Am plecat toți numai cu o cămașă pe noi. Astăzi, la bătrânețe, beneficiez de o pensie de numai 1.780 de lei lunar și mă găsesc în pribegie.” (în județul Prahova).

Practică, administrația românească s-a instalat în sediile fostelor clădiri administrative țariste ale zemtesvo (зѣмcтво) care au apărut după 1864, în timpul țarului (oarecum) liberal Alexandru al II-lea, la insistențele lui Miliutin. Unele dintre acele clădiri care au găzduit prefecturile României Mari există și astăzi și au tot un rol administrativ (Bălți, Cetatea Albă, Orhei). La momentul de față, nu deținem informații despre prefecturile Cahul, Hotin sau Lăpușna (cea din Ismail nu ar mai exista), iar cea din Tighina este controlată de trei decenii de separatiștii rusofoni și mafioți din Tiraspol, fiind singura prefectură românească interbelică aflată într-o astfel de postură (de a fi controlată de un stat care nu e recunoscut internațional).

Cea mai importantă prefectură a provinciei era, evident, cea a județului Lăpușna, unde se afla orașul Chișinău, cel mai populat al Basarabiei (atunci, ca și acum). În 1930, județul avea 419.621 de locuitori și era împărțit administrativ în cinci plăși. În perioada interbelică, prefecturile își prezentau activitatea prin organizarea unor conferințe la care luau parte toți factorii de decizie din județ, cu diverse atribuții, precum cel sanitar, educativ, administrativ, Camera de Comerț etc. În martie 1939, avea loc la Chișinău o astfel de conferință, prezidată de prefectul regimului carlist, un anumit locotenent-colonel Teodorescu, care „a arătat progresul realizat de locuitorii judeţului Lăpuşna în toate domeniile, mulţumită conferinţelor de tot felul organizate de prefectura judeţului”. Șeful serviciului tehnic al Prefecturii a prezentat lucrările întreprinse în județ, „s’au construit drumuri şi şosele, toate plantate la margini cu arbori fructiferi, s’au clădit şcoli, remize, dispensare, poduri şi podețe, s’au inaugurat monumente eroilor neamului şi s’au sfințit numeroase troiţe”.

 În noiembrie 1934, aveau loc la Soroca, în Basarabia, mai multe evenimente importante care au fost reflectate în ziarul Dimineața. „În fața prefecturii se afla un mic parc care a fost tăiat și înlocuit cu scări de piatră și un gard din stâlpi de piatră, legați cu bare de fier. Din fața acestor scări pornește strada I.G. Duca, lucrată în granit și cu ciment”, informa corespondentul ziarului de pe Sărindari. Bustul lui Duca (primul din România Mare) fusese conceput de sculptorul O. Han, costul lui fiind de 283.720 de lei. Prefectura Soroca achitase o sută de mii, restul fiind donat de populația soroceană. Suma a fost suplimentată un pic prin vânzarea de bilete la o conferință despre Polonia, pe care urma să o susțină chiar prefectul de Soroca, un anumit Th. Eremia. Însă în afara monumentului dedicat lui I.G. Duca, Prefectura Soroca inaugura și Palatul Prefecturii, care fusese renovat. La recepție fuseseră invitați și conducătorii administrației județene, și primarii comunelor din Soroca.  

La aceste evenimente a luat parte și Ion Inculeț (1884-1940), care în 1934 deținea extrem de importantul portofoliu al Internelor în Guvernul liberal de la București și care a fost întâmpinat festiv încă din gara Florești de către autoritățile județene. În discursul său, Inculeț îl omagia pe I.G. Duca și afirma sigur pe el că „vom împlini testamentul și sub niciun chip nu vom admite o schimbare de graniță, nici la Nistru și nici la Tisa. Poporul român a avut prea mult de suferit până și-a văzut împlinit visul de veacuri al Unirii”. Din nefericire pentru Inculeț, a murit la București la 19 noiembrie 1940, în urma unui atac de cord, după demantelarea României Mari și ocuparea Basarabiei de către Stalin. Greu de crezut că ar fi scăpat de răzbunarea legionară, care în noaptea din 26/27 noiembrie 1940 aveau să ucidă 64 de foști demnitari carliști.

Într-un grupaj tematic al ziarului liberal Viitorul din anul 1936, descoperim activitatea administrativă pe care filiala locală a Partidului Național Liberal, aflat atunci la putere la București, a avut-o în județul Tighina. Luminile sunt idilice, fiind vorba despre un ziar de partid, dar, chiar și așa, Viitorul nu avea cum să scornească totul. Realitatea este alta. Administrația liberală își prezenta bilanțul în organul de partid. În pofida faptului că județul era unul sărac, cu o economie agrară, concentrată pe cultivarea fructelor (producția anuală s-ar fi ridicat la 6.000 de vagoane), autoritățile județene în frunte cu prefectul liberal D.A. Văleanu (numit energic și bun gospodar) aveau un bilanț acceptabil: fuseseră reparate școli în valoare de 1.657.033 lei, altele noi fuseseră construite în 21 de sate (inclusiv în unul care se numea Constantinești), în valoare de 3.500.00 lei. Și spitalele din Tighina, Cimșila, Comrat, Taraclia, Căușani, Ceadâr-Lunga fuseseră reparate (829.655 lei), iar în alte 8 sate fuseseră ridicate dispensare noi. Au mai fost construite primării (1.493.532 lei) șapte biserici (2.728.350 lei) și 3 băi populare (280.000 lei). Capitala județului, orașul Tighina, avea o baie (publică) comunală nouă cu 35 de dușuri, camere pentru dezbrăcat, cuptor de deparazitare, beneficiind de energia electrică a Uzinei electrice din apropiere. Trotuarele fuseseră asfaltate, iar în toamna anului 1935 se începuse construcția unui nou parc central, dedicat lui I.G. Duca. Bustul fostului premier liberal din granit trona în centrul parcului. Primarul orașului Tighina era un anumit Valentin Cletchin. Fuseseră plantați și 20.000 de arbori. Peste numai patru ani, Tighina avea sa fie ocupată de Armata Roșie, iar NKVD-ul avea să declanșeze o feroce represiune, îndreptată mai ales împotriva tuturor românilor care avuseseră vreun rol în administrația românească „imperialistă” (inclusiv membri PNȚ și PNL au fost deportați în Gulag doar pentru că avuseseră această calitate).

Biografia prefectului Alexandru Văleanu este extrem de interesantă. Avem tendința să credem că Văleanu a fost doar unul dintre regățenii ratați și lacomi, parașutați în Basarabia pentru a delapida finanțele locale, dar nu. Alexandru Văleanu era fiu al Tighinei. S-a născut la 3 noiembrie 1890, în comuna Ţânţăreni, jud. Tighina. Licenţiat în ştiinţele fizico-chimice la Universitatea din Petrograd, preşedinte al Sindicatului Viticol Tighina, preşedinte al Camerei Agricole Tighina, fost profesor de liceu, fost deputat în Sfatul Ţării din partea țăranilor şi în primul Parlament al României Mari, ales în noiembrie 1919 din partea Partidului Țărănesc (basarabean), fost vicepreşedinte al Zemstvei şi prefect liberal al judeţului Tighina. A luat parte la înfăptuirea reformei agrare, fiind ales ca delegat din partea ţăranilor. A fost decorat cu Coroana României, Steaua României şi gradul de Ofiţer şi Comandor, Ordinul Ferdinand în gradul de Cavaler, Răsplata Muncii pentru construcţii şcolare cl. I etc.5 În 1940, fiind conștient de pericolul bolșevic, s-a refugiat în România, stabilindu-se la București, unde a reușit să nu fie reperat de Securitate sau NKVD după 23 august 1944. //

 1. Prima mare unitate românească care a intrat în Basarabia, la începutul anului 1918, la solicitarea Sfatului Țării. Divizia 11 era comandată de generalul Emil Broșteanu și a învins bandele bolșevice din zona Chișinăului, dând lupte mult mai grele pentru a elibera Benderul (Tighina), ocupat de bolșevici, poziție strategică ce asigura siguranța dispozitivului militar român, dar și a basarabenilor.

2. Interesant este că acest județ a fost reînființat pentru scurt timp în perioada 1998-2003. Opinăm că drumul european al Republicii Moldova nu are cum să continue cu și prin păstrarea raioanelor sovietice.

3. Duminică, 11 noiembrie 1934, pag. 11

4. Alexandru Văleanu în 1919 Primele alegeri parlamentare din România Mare, vol. coordonat de Alexandru Radu și Camelia Runceanu, Autoritatea Electorală Permanentă, Editura Monitorul Oficial, București, 2019, pag. 363

5. Figuri contemporane din Basarabia. https://timpul.md/articol/in-culisele-istoriei-tanar-integru-si-talentat-100450.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_V%C4%83leanu