Adriatica lui Kaplan

Robert Kaplan este o mai veche cunoștință de-ale noastre, având în vedere gradul său de cunoaștere a României,¹ pe care a vizitat-o de mai multe ori. Imaginea țării noastre de după 1990 nu era deloc grozavă, pentru că pur și simplu România se afla abia la începutul unui lung proces de refacere/vindecare, după două lungi dictaturi comuniste crunte (Dej-Ceaușescu, fără niciun Iliescu între ei). Despre România anului 1990: „Modelul istoriei României, așa cum a confirmat revoluţia anti-Ceauşescu din 1989, rămâne acelaşi: lungi perioade de docilitate întrerupte de izbucniri de violenţă scurte, dar spectaculoase”. Sau: „România este o amestecătură originală: o populaţie care pare italiană, dar are expresia ţăranilor ruşi; un fundal arhitectural care aminteşte adesea de Franţa şi de Europa Centrală; servicii şi condiţii fizice care seamănă cu cele din Africa”. În România anului 1998 „existau schimbări pozitive, dar aveau loc într-un ritm mai lent şi trebuiau să recupereze mai multe decât în Ungaria”. Dacă am avea infrastructura maghiară, am fi putut să ne mândrim că am reușit să o facem. Dar nu o avem, chiar dacă nu suntem o țară paria a UE.

În cea mai recentă carte tradusă în limba română², Kaplan reface o călătorie în jurul Mării Adriatice, de la Ravenna în Insula Corfu. Trebuie să recunoaștem că Marea Adriatică ne este prea puțin cunoscută, de aceea lectura volumului este cu atât mai necesară. Și pentru că Adriatica este foarte aproape de noi. Autorul acestei recenzii a ajuns la Veneția, Trieste, Ljubljana și chiar în Insula Corfu. Pentru Kaplan, „Veneția este apoteoza globalizării care, cu toate cruzimile sale, a creat clasele mijlocii superioare din Asia și Europa, clase mijlocii care, pentru prima oară în istoria colectivă a familiilor lor, au mijloacele să călătorească. Dacă Europa este un imens muzeu în aer liber, așa cum spun ei, atunci Veneția este un amestec de parc de distracții și sit arheologic, unde vizitatorii hălăduiesc prin labirintul de ziduri și biserici, iar autohtonii par să fi dispărut în eterul timpului”. Scriitorul american a ajuns la Trieste, fostul mare port austriac, pe care-l descrie foarte expresiv și exact (fără să uite viața lui Joyce de aici, nu prea fericită, chiar dacă acum scriitorul irlandez are statuie). „Trieste este un oraș care nu crește. Este ca un salon, un loc unde anonimatul este imposibil, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea. Dacă Veneția este întruchiparea materialismului, Trieste este un aristocrat bătrân și distins, care poartă costume de lână închisă la culoare și are economii consistente la bancă; aici nimic nu strălucește, cu excepția luminilor de pe brazii de Crăciun care semnalează piața principală; o declarație de mândrie civică menită să învingă întunericul iernii.” Trieste a fost ultimul oraș al lumii necomuniste până în Insula Corfu, din Trieste Kaplan s-a afundat în peisajul complex, violent și greu de înțeles pentru un vestic al lumii postcomuniste – trecerea prin bucățicile fostei Iugoslavii (Slovenia, Croația, Muntenegru) și Albania, toate, cam o treime din suprafața statului Montana.

După ce a vizitat Dubrovnik (Ragusa), oferind câteva informații despre fascinantul trecut al acestui oraș-stat, care și-a menținut independența până în epoca modernă, Kaplan a ajuns în Muntenegru, ieșind din Uniunea Europeană. „Schimbarea este izbitoare. Orașele sunt mai sărăcăcioase și mai puțin îngrijite decât în Croația, cu indicatoare decolorate, acoperișuri de tablă ruginite și terenuri virane printre palmieri și reclame la hoteluri (…) Există blocuri de apartamente meschine, pe jumătate terminate, cu rufe care se usucă lângă antene de satelit, și care îmi amintesc de blocurile de locuințe din Caucaz sau Asia Centrală de la sfârșitul anilor 1990. Iahturi scumpe, strânse laolaltă, plutesc nu departe de șantierele abandonate, iar o vastă expansiune de construcții noi și nereglementate subminează peisajul: indicatori ai unui nivel ridicat de corupție cuplat cu instituții slabe.” Din golful Kotor și orașul cu același nume, s-a îndreptat spre continent, către Podgorica (fostul Titograd). Un oraș trist și comunist. „Sub cerul ploios al iernii, orașul este cenușiu, unghiular, cu pizzerii și șaormerii întrerupte de câte un cazinou. Există câteva clădiri maronii din epoca otomană, cu acoperișuri din olane de un roșu murdar, exemple de arhitectură modernă ieftină care evocă eșecurile unui design din anii 1970 și câteva clădiri noi strălucitoare. Camera mea de hotel are acel aspect funcțional cromat și maroniu care amintește de epoca socialistă, însă ce diferență față de eleganța accentuată, în stil vienez, din Ljubljana și Zagreb, de la celălalt capăt al fostei Iugoslavii!” Kaplan subliniază gravitatea fenomenului criminal din Muntenegru, dar și investițiile masive ale mafiei rusești în zonă (ar deține 40% din piața imobiliară din portul Kotor).

Penultima oprire a prestigiosului autor american a fost în Albania. „Drumul de la Shkodra spre sud până la capitala Tirana este presărat cu tot felul de construcții, stând sub semnul ruginii și degradării: un tablou tipic postcomunist. Există mormane de pietre, anvelope vechi și grămezi de deșeuri alături de restaurante și cluburi de noapte noi și strălucitoare, aflate literalmente în mijlocul pustietății. Dezvoltarea accelerată a produs o urâțenie omniprezentă, în timp ce pe fundal se înalță munții înzăpeziți și mohorâți.” De notat că atât Muntenegru, cât și Albania au fost acceptate în NATO (și pentru a ține Rusia departe) și, cel puțin teoretic, suntem aliați și ar trebui să ne ajute în cazul unei agresiuni rusești (!!). Albania de acum nu mai este cea de acum trei decenii și multe dintre detaliile pe care le descrie Kaplan seamănă izbitor cu realitățile românești, de la dezvoltare urbanistică haotică la existența unui stat slab, corupt, anemic, condus de o elită politică submediocră. Poate doar mafia albaneză să fie mai vizibilă și mai puternică decât cea din România. Finalul călătoriei îl duce pe Kaplan în insula grecească Corfu (posesiune venețiană de secole), fapt ce îi oferă ocazia de a reflecta puțin și la grandiosul trecut al Eladei. „A cunoaște Grecia înseamnă a-i cunoaște povara modernă – aceea a unui trecut grandios comparat cu un prezent frământat și lipsit de importanță; imposibilitatea de a se ridica la înălțimea reputației sale face ca ea să fie astfel strivită de stereotip.” Robert Kaplan cunoaște bine realitățile grecești de tot felul, pentru că în anii 1980 a trăit mult timp aici, fiind corespondent de presă la Atena, căsătorindu-se și născându-i-se un copil în Grecia. Este realist când afirmă că totuși criza economică de acum câțiva ani din Grecia nu se compară cu cei 50 de ani de comunism stalinist din Albania. „Grecia este o țară pe care te poți baza. Nu a părăsit niciodată zona euro. Nu s-a prăbușit niciodată în anarhie, așa cum mulți au prezis acum câțiva ani.” Iar îndepărtarea voită a Turciei de NATO și lumea occidentală oferă noi oportunități de care guvernul elen de centru-dreapta condus de Kyriakos Mytzotakis este bucuros să profite, căci Grecia a devenit esențială pentru dispozitivul american în zonă. Churchill a avut (din nou) dreptate – Grecia a meritat să fie salvată, indiferent de costuri.

Robert Kaplan este mai ambițios decât un simplu reporter și oferă o întreagă filosofie culturală, topită în materia cărții, de parcă autorul vrea să dovedească faptul că și-a făcut treaba. Mult mai interesante sunt reflecțiile asupra călătoriei și eventual a actului cultural în timpul călătoriei, „călătoresc pentru a citi. Nu pot face una fără cealaltă. Greutatea hainelor din bagaj mă încorsetează, cea a cărților mă eliberează”. Mai mult ca sigur, Kaplan își permite să stea câteva zile în fiecare loc, de aceea are timpul necesar pentru lecturi sau relecturi variate, ample, grele, pe care un călător român, chiar dacă prin absurd ar avea aplecare spre cultură (ceea ce nu se întâmplă în 90% din cazuri), nu îl are, el fiind încorsetat de factorul financiar. „Ce este viața omului, de fapt”?, se întreabă Kaplan. „Ani de trudă și de muncă, umbriți de câteva accidente sau acțiuni neintenționate, pentru care, oricum, trebuie să ne asumăm responsabilitatea, și care ne definesc? Iar dacă este într-adevăr așa, accidentele ne definesc pentru că ne surprind în cea mai rea sau mai nenorocoasă ipostază a noastră.” Mai departe: „Călătoria ar trebui să-ți cultive o capacitate de discernământ care să te facă un om mai bun, iar în cazul meu, un scriitor mai bun – poate un scriitor care să facă mai mult bine, arătând o cale de ieșire dintr-un întuneric aparent de nedepășit. Maturitatea înseamnă să nu mai crezi în tine însuți, dar să-ți păstrezi credințele fundamentale, produs al deceniilor de experiență (...) A călători înseamnă să faci comparații continue și minuțioase între un loc și altul (oricât de imperfecte ar fi ele), ceea ce te ajută în cele din urmă să înțelegi secretele geopoliticii”. Chiar dacă s-a îmbarcat în această călătorie în timpul iernii, pentru a fugi de cohortele de turiști, o reflecție cristalină asupra acestui fenomen de masă răzbate. „Din cauza creării unei clase de mijloc globale în deceniile trecute, oamenii din întreaga lume au început să arate și să se comporte din ce în ce mai asemănător. Cel puțin în acest sens, călătoriile și-au pierdut magia; sau, mai degrabă, ar trebui să spun că acum călătorul trebuie să facă un efort mai mare pentru a înțelege misterul locurilor, întrucât călătoriile se bazează pe diferențele dintre noi, însă, din păcate, trăim într-o lume în care toți suntem șlefuiți de același șmirghel.” Calitatea literară a scrisului lui Kaplan este indiscutabilă, păcat că autorul-călător nu a pus mai mult accentul asupra acestui aspect. „În frigul și burnița iernii, în mirosul slab al fumului de lignit, știi că trecutul, oricât de îndepărtat, este real și definit de transformări atât de subtile și totuși atât de substanțiale, încât nu poate fi cuprins într-o viață de om.” Tocmai de aceea trebuie să trăim timpul ce ni s-a dat. //

1. „La răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz” Traducerea de Dorin Nistor, Simona Drelciuc, Alina Pelea. Eitura Polirom, Iaşi, 2002 și „Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie”, traducere de Diana Grad, Editura ANTET, 2002.

2. „Adriatica. Un concert al civilizațiilor la sfârșitul epocii moderne”, Editura Humanitas, 2023. Traducere de Christian-Radu Chereji. Aceasta este cea mai recentă în limba română, dar nu ultima, căci după Adriatica Kaplan a mai publicat în limba engleză alte două volume de analiză geopolitică. Marea lui frică rămâne expansiunea RP Chineză și implantarea comuniștilor chinezi în Europa.

Robert D. Kaplan

Adriatica. Un concert al civilizațiilor la sfârșitul epocii moderne

Traducere: Christian‑Radu Chereji

Editura Humanitas, București, 2023, 324 pagini