Pe aceeași temă
Ar trebui să ne mire serios faptul că într-o țară dominată nu doar de corupție, ci și de o retorică (cu șapte vieți) a corupției, tema e ocolită cu obstinație de către cineaștii noștri. Chiar și o excepție ca De ce eu? a folosit-o doar ca pretext pentru un thriller politic îndatorat mai mult suspiciunii (atât de la îndemână) față de serviciile secrete. Corupția e, indiscutabil, un act politic, dar resorturile sale sunt mai existențiale decât suntem tentați să credem. Dacă tot ne preocupă le mal de vivre, e ciudat cum nu explorăm mai atent efectele unui asemenea gest (de)formator de personalitate. Când e vorba de co-rupere, decisiv e traseul zidului despărțitor a ceea ce inițial fusese integru. Cum se ridică minunata lume nouă a acestei semnificative reașezări morale – iată un subiect demn de o artă mai pretențioasă. Care poate veni de unde te aștepți mai puțin – din Iran, de pildă, o țară pe care o asociem mai mult cu tăierea nodului gordian prin represiune religioasă decât cu deconstrucția răbdătoare a complexei țesături a complicităților.
Imagine din filmul „Un om integru“ al iranianului Mohammad Rasoulof
Filmul Un om integru al iranianului Mohammad Rasoulof pornește de la un conflict de vecinătăți. Dar, spre deosebire de Copacul vrajbei noastre, o tragedie islandeză urzită de frustrări domestice, de data aceasta ringul e cel al conflictului de clasă. Individul neîmblânzit luptă cu dobânzile bancare, cu voracitatea funciară a marilor companii și cu statul corupt. El e un anarh – vorba lui Jünger –, ei sunt o mafie, un grup organizat ierarhic și cu un control ocult asupra teritoriului. Aparent, pe el l-ar fi salvat o banală mită, dar ezitarea și, în cele din urmă, refuzul antrenează un vârtej dramatic ce-l copleșește. Țăranul (kafkian) nu pare să aibă nici o șansă în fața Legii (prea coruptibile), blocat de un paznic violent. Soluția (nekafkiană) e uciderea acestuia din urmă. Un act inițiatic care-l propulsează pe (nebănuitul) asasin într-o postură nu de îndreptățit, ci de înlocuitor. El poate lua postul mortului în structura puterii nedrepte – ceea ce ne amintește de dialectica macabră a relațiilor dintre căpitanul Willard și colonelul Kurtz, eroii filmului lui Coppola Apocalipsa acum.
Cu alte cuvinte, puterea nu poate fi dizlocată, ci doar reîmprospătată. Nici nu-și va limita ponderea, nici nu-și va restructura mecanismele. Un conservator ar trage concluzia că un alt regim e o aceeași Mărie, cu altă pălărie, că puterea e un abil cameleon, iar modernitatea doar un feudalism mai ipocrit, cu marii capitaliști în rol de boieri, salariații drept șerbi, liderul de partid (uneori) ca un cvasi-monarh, iar intelectualii în postură de (eventual înțelepți) bufoni de curte. Ce-i drept, democrația a reușit mai puțin să schimbe mentalitățile deținătorilor puterii (de orice rang), cât să o tot împrăștie, pentru a evita (inevitabilele) excese ale concentrării sale. Astfel încât mulți nu mai speră în corecția sistemului – eufemistic am putea vorbi de disfuncționalități, dacă n-ar fi vorba de evidente abuzuri, născute din aroganța puterii –, cât în periodice condamnări, o formă atenuată de execuție publică – cândva, deliciul maselor frustrate. Dar ce mai contează, pentru victimele unei guvernări corupte, că un premier face ulterior câțiva ani de pușcărie (pentru altceva, adică pentru o găinărie, vorba unui coleg de-al său de breaslă)? Un boier nu risca să fie tras la răspundere pentru cum și-a tratat șerbii, ci doar să cadă în dizgrația domnului. Nu doar că mecanismul nu se îmbunătățește, dar selecția cadrelor puterii e fundamental impură. Cei slabi îndeplinesc ritualul închinării prin furnizarea mitei (de orice fel). Cei tari își spală ritualic mâinile în sângele concurentului mai puțin norocos.
Ce e atât de angajant în a da mită? Plătești în plus pentru un serviciu mai prompt. Nu e asta politica tarifară mai oriunde? Dacă nu ești zgârcit și nu dai mită înseamnă că ai alte așteptări de la un reprezentant al puterii. Între unul care acționează după bunul plac și unul care judecă după dreptate sunt mai multe trepte – un adevăr pe care l-a canonizat deja Platon. Altfel spus: morala impune exigențe nu doar sinelui, ci și altora. Nu poți ignora reacțiile celor cu care te intersectezi – conflictul, inevitabil, e în preajmă. Aici regăsim unul dintre punctele vulnerabile ale revoluției liberale – în fond, nu există suficient spațiu (moral) pentru ca exigențele să nu se calce pe picioare. Libertatea morală este relativă: faptele noastre nu doar au consecințe asupra celorlalți, dar și solicită o reorientare a faptelor lor. Realitatea morală e una dialogică – și nu e vorba de pălăvrăgeli, ci de dispute cu implicații (uneori serioase). Dacă, însă, ghimpii conștiinței nu conduc la un nivel al conceptualizării morale, posesorul său va rămâne pradă planurilor (cinice ale) celor ce controlează pârghiile de presiune socială. Simpla neliniște (morală) mai mult împiedică și înlănțuie decât încurajează și eliberează. Doar o conștiință matură, care prețuiește interpretări mai puțin subiective și soluții mai puțin părtinitoare, poate străpunge pâcla confuziei și smulge firele păpușarilor. Dar o poate face doar în dialog cu celelalte conștiințe. Deficitul acestei conceptualizări morale denotă gradul de morbiditate a societății, pradă coerciției și seducției – eterna strategie a morcovului și bățului – abil manevrate de o putere pescuitoare în ape tulburi. Ne-or plicitisi toate acestea, dar fără un astfel de efort să nu ne așteptăm la un alt climat public. Dacă nu știm (prea bine) ce-i dreptatea, de ce o tot invocăm isteric? Sau poate nici n-o căutăm, ci doar îi folosim aura pentru a ne delegitima adversarii (ocazionali).
Dar ce-l mână-n revoltă pe tânărul iranian care nu vrea să se conformeze? Simțul onoarei – un resort apropiat de vârf, pe scara lui Platon –, refuzul de-a fi umilit? Sau neputința de a răzbi ca rob? Să ne întoarcem la momentul ratat al mitei. Dacă a refuzat-o, motivul mai de fond a fost intuiția că, mai degrabă, nu duce decât la și mai multă înlănțuire. A da mită unora ca să scapi de alții nu poate fi decât o iluzie. Numai puterea poate schimba ceva decisiv. Dar puterea nu e abstractă, ci funcționează pe principiul haitei. Singur poți rezolva, eventual, misiuni (delicate), dar autoritatea se exercită întotdeauna prin intermediul grupurilor. Accesul (inițiatic) într-un grup câștigător poate opri tăvălugul gata să te zdrobească. Altfel, nu te pot ajuta nici prietenii, nici avocații, nici consilierii locali, nici polițiștii. Cu alte cuvinte, nu există dreptate fără putere, așa cum nu există putere fără o asociere voluntară.
Ce-i drept, în absența unui anumit climat politic general, aroganța mafiei locale ar fi fost mai îngrădită – o situație nu foarte diferită de cea din Leviathan-ul lui Zviaghințev. Dacă ar fi rămas în Teheran, probabil ar fi ajuns, doar ca urmare a spiritului său de frondă, la închisoare – pe motiv de atentat la siguranța statului, un pretext în vogă. A preferat un exil provincial, soldat cu o hăituire fără speranțe. A evitat confruntarea directă (și probabil fatală) cu regimul, dar a ajuns victima paraziților crescuți la umbra acestuia. Încă o dovadă că peștele de la cap se împute. Nu a devenit (încă) un tiranicid, dar a priceput rețeta: cheia succesului e proximitatea cu dizgrația adversarului. Colonelul Kurtz se oferise singur călăului (fără putere). Șansa e de a specula versatilitatea puterii – conjurațiile se urzesc încă în separeul vreunei bodegi. Nu doar că nimeni nu e de neînlocuit, dar primenirea e un principiu potențat de duhul democrației.
Cum rămâne, între timp, cu exortația de a întoarce și celălalt obraz? Directorul (de școală) conformist invocă o astfel de pedagogie pentru un așa tată, așa fiu. Să remarcăm că Iisus însuși nu a promovat rigid un astfel de principiu – era un provocator prin excelență, de altfel. În fond, chiar și încăpățânatul iranian întoarce obrazul de destule ori – dar nu mereu. Există momente de confruntare și momente de renunțare. Pentru a nu le alege la întâmplare, merită să presărăm și nițel discernământ peste inevitabila impulsivitate. Și protagonistul alege crima doar ca ultima ratio. O crimă calculată și nițel mai complexă decât o simplă apăsare pe trăgaci. O alegere care cu greu poate fi considerată exemplară, dar care e extrem de revelatoare în ce privește procedurile de validare a puterii. Mita pare astfel prețul de răscumpărare pentru o moarte sângeroasă. E nu doar un ulei care unge mecansimul social, ci și o taxă de protecție împotriva voracității sistemului.
Protagonistul avea și câteva (relative) puncte de sprijin. Avea o soție fără smiorcăieli – atitudine întărită de o pasiune amoroasă încă aprinsă. Dispusă la multe pentru a-i rămâne alături. Avea un cumnat care nu-i împărtășea atitudinea, dar care folosea mai dezinvolt mita pentru a-și ajuta familia. Avea un copil la fel de reactiv când venea vorba de jigniri, o năpastă în plus, dar și un suplimentar stimul pentru a nu ceda. Și mai avea alcoolul, distilat clandestin din suc de pepeni și consumat în baia naturală dintr-o grotă greu accesibilă – refugiu amintind de beatitudinile lui Omar Khayam.
Islamul e în fundal, necruțător în intangibilitatea sa. În fond, discriminarea religioasă are un temei teologic simplu – confesiunea nu depinde de fapte –, concretizat într-o topografie funerară strictă. Dacă morții (în așteptarea învierii) locuiesc în spații total distincte, de ce s-ar mai amesteca viii? Sinucigașa izgonită din școală din cauza credinței sale diferite nici în cimitir nu-i primită. Astfel încât intoleranța umană pare minoră față de cea divină. Ne amăgim, însă, considerând cimitirul o eboșă de rai, cât încă e, de fapt, doar o morgă subterană, unde trierea n-a început.
