Alcesta de diamant, la Unteatru

Alcesta trebuie să moară. Cine a hotărât astfel? Zeii sau oamenii? Cât de liberă este alegerea Alcestei? Cine e vinovat de pierderea unei vieţi tinere? Sunt părinţii datori să moară pentru copiii lor? Au fiii dreptul să-i blesteme pe cei care i-au născut? Cine e mai încercat: cel care acceptă să moară sau cel forţat să trăiască în absenţa celui iubit? Ce preţ mai au în lumea noastră sacrificiul şi fidelitatea, reverenţa faţă de divinitate? Euripide pune toate aceste întrebări în piesa Alcesta, scrisă într-o perioadă în care democraţia ateniană apune şi chiar dreptatea zeilor e pusă sub semnul întrebării, justiţia divină devenind, din garant al echilibrului lumii, mai degrabă pretext pentru lupta interioară a personajelor. Sensul întrebărilor lui Euripide pentru spectatorul contemporan e descoperit cu multă fineţe şi forţă dramatică în spectacolul Alcesta sau cine moare în locul tău, a cărui premieră a avut loc recent la Unteatru, în regia Zsuzsánnei Kovács. Într-un spaţiu gol pe care-l face să ni se ramifice în imaginaţie, cu patru actori pe care-i îmbracă în straiele mai multor personaje, Kovács Zsuzsánna recompune lumea lui Euripide pornind de la un text dificil, pe care însă îl face să vibreze pe corzile unei sensibilităţi moderne. Adecvat la orizontul nostru de aşteptare, scos la lumină ca un minereu de preţ, dintr-un teatru antic pe care puţini se încumetă să-l reviziteze, spectacolul are perfecţiunea unui diamant cu faţetele atent şlefuite, care taie adânc în conştiinţă, lăsându-ţi la final o intensă senzaţie de frumuseţe, de forţă morală, de claritate a ideii dusă până la capăt prin minuţiozitatea detaliului regizoral şi actoricesc.

Alcesta reuşeşte un echilibru dificil din punct de vedere al construcţiei regizorale, între poveste şi acţiune, fiindcă descinderea în mit presupune, în primul rând, adâncirea într-o istorie veche; inserturile narative sunt rostite ca în teatrul lui Brecht, de la o distanţă ludică, dar nesentenţioasă, care ne ghidează în labirintul parabolei fără să ne lezeze intimitatea propriei întâlniri cu textul lui Euripide. Privirea e una bifocală, ca şi cum printr-o invizibilă lupă ne este dat să privim în „măruntaiele“ casei lui Admet, dar şi în propriul suflet. Jocul psihologic care subîntinde confruntarea dintre zei şi oameni are ecou în conştiinţa noastră. Fiecare micro-confruntare degajă o undă de şoc ce ne tulbură aşezarea interioară, ne scoate din inerţie, ne reaşază interior. La fel cum actorii Florina Gleznea, Lari Giorgescu, Ionuţ Grama şi Ștefana Ionescu-Darzeu îşi scot din tiparul clasic personajele reinterpretându-le, dându-le fluiditate, transformându-le în pretexte nobile care servesc întâlnirii noastre cu Alcesta, Admet, Herakles şi Apollo. Amfitrionul întraripat ne rezumă faptele: potrivit voinţei tatălui ei, frumoasa Alcesta va deveni soţia aceluia care va reuşi să înjuge la acelaşi car un mistreţ şi un leu; misiune imposibilă care justifică, prin excentricitate, intervenţia zeilor. Apollo îşi ajută prietenul, pe Admet, care devine astfel soţul Alcestei şi rege în Phera. Însă Admet face o greşeală: nu aduce jertfele ritualice zeiţei Artemis, cea mai sensibilă dintre zeităţile Olimpului. Ca să se răzbune, Artemis îl condamnă pe Admet la moarte. Din solidaritate, Apollo le convoacă pe cele trei Parce, le îmbată şi reuşeşte să le smulgă o promisiune: firul vieţii lui Admet nu va fi tăiat dacă altcineva acceptă să moară în locul lui. O povară de care toţi vor fugi, chiar şi rudele de sânge. „În ceasul încercării te-am cunoscut“, îi strigă cu reproş Admet tatălui său.

Într-adevăr, nu este încercare care să cearnă mai limpede caracterele decât proba supremă: confruntarea cu moartea. Confruntare care ne face să căutăm adeseori vinovaţi în afara noastră, decât să ne cântărim greşelile. Euripide încearcă să ne spună că, dincolo de aparenţe, fiecare e, într-un fel, vinovat. Admet le reproşează părinţilor că au îmbătrânit urât, în egoism şi laşitate. Au dus o viaţă îndestulată, au un moştenitor la tron care le asigură continuitatea, ba mai mult, un fiu care le-a arătat numai cinste şi dragoste. Cântărite la rece, toate argumentele ar fi înclinat de partea sacrificiului unuia dintre ei, al mamei sau al tatălui. Pare nedrept ca tocmai rudele de sânge să refuze gestul răscumpărător pe care-l asumă de bunăvoie o străină, Alcesta. Însă tatăl pune şi el o întrebare dilematică: de ce socotesc fiii că părinţii le sunt mereu datori, chiar şi să moară pentru ei? Un om, deşi ajuns la capătul vieţii, vrea să trăiască şi să se bucure de lumina soarelui, de zilele şi aşa prea scurte, de plăcerile vieţii, chiar dacă sunt trecătoare - poate fi cineva condamnat pentru asta? Bătrânul rege îi arată lui Admet că şi el e laş şi egoist, devreme ce acceptă schimbul şi lasă viaţa Alcestei să fie sacrificată pentru ca el să fie salvat. Admet a greşit faţă de zei şi oameni. Însă pedeapsa lui pare cu atât mai grea: să asume alegerea, să îndure timpul fără Alcesta şi, pe deasupra, condamnarea tacită a celor din jur. Fiindcă moartea celor plecaţi dincolo, în Hades, ne aparţine abia nouă, celor rămaşi. Fiecare actor îşi joacă „rolurile“ în acest spectacol caleidoscopic în înţelesuri. Florina Gleznea e Alcesta; eroină tragică ce ni se adresează prin toate mijloacele artei actorului, de la voce la mimică, într-o asumare fără rest, curajoasă a personajului. Această Alcesta are de partea ei frumuseţea şi forţa, expresivitatea gestului care sondează reţinut profunzimea tragediei, cu austeritate inteligentă. Apare când resemnată, demnă, o prezenţă statuară în straie argintate, asistând ca un martor exterior la ceea ce ni se povesteşte despre ea, când înfocată, animată de dragostea pentru soţul şi copiii pe care nu vrea să-i expună cruzimii unei mame vitrege. Dintre toţi, ea trebuie să renunţe la cele mai puternice legături, de trup şi suflet. Aceeaşi actriţă o interpretează şi pe slujitoarea fidelă stăpânei moarte, dovedind versatilitate, umor şi o inepuizabilă vitalitate a expresiei pentru care găseşte, cu fiecare nouă ipostază, resurse inedite. Lari Giorgescu e Admet, regele Pherei „disputat“ de zei, iubit de soţie şi abandonat de întreaga curte în faţa morţii. Cu o voce puternică şi cu un joc foarte expresiv, el face portretul dificil al omului prins la mijloc, între capriciile olimpienilor şi exigenţele propriei libertăţi. E rege şi fiu, îndoliat şi ospitalier, liber şi captiv, viu şi totuşi mort, un ins suspendat la graniţa dintre lumi.

Urmează lovitura de teatru: zeii îi viziteată pe oameni, uneori le şi cer găzduirea. Aşa cum face Herakles, sosit intempestiv la curtea îndoliată a regelui Admet. Prieten şi gazdă bună, Admet îşi ascunde durerea pretextând că duce la groapă o străină şi le porunceşte slujitorilor să facă la fel, pentru a nu-l goni pe neaşteptatul oaspete. Herakles se poartă aşadar cum i-e firea, îşi pune cununi în cap şi face libaţii, seduce slujnica ce-şi plânge stăpâna. Ionuţ Grama este Herakles. Şi tatăl lui Admet. Două ipostaze diferite care-i pun în evidenţă extensiile interpretării, reuşind să evidenţieze o interesantă reconciliere a contrariilor. Semizeul este arogant şi se impune în faţa oamenilor conştient de propria putere; cu toate astea, e şi sensibilizat de sacrificiul omului, de generozitatea ospitalităţii lui Admet. În confruntarea dintre tată şi fiu, este şi consolator sub masca buneicuviinţe, dar şi sincer până la cruzime cu fiul pe care-l acuză de laşitate, ostentativ protector faţă de propriul eu, căruia îi recunoaşte dorinţa şi dreptul de a trăi până la capăt, într-un neîntrerupt carpe diem.

Însă tot ca la teatru, adevărul iese la iveală. Vrând să-şi răscumpere nesocotinţa şi să recompenseze fapta lui Admet, Herakles coboară în Hades şi o câştigă pe Alcesta, readucând-o printre cei vii. Regăsirea soţilor, la trecerea de pe un tărâm pe altul, le rezervă surprize. Admet nu o recunoaşte pe Alcesta fiindcă ea e încă umbrită de legăturile morţii, de care va trebui să se purifice. Dar o recunoaşte printr-o intuiţie profundă, aşa cum Oreste o „recunoaşte“ pe sora lui Ifigenia, în Taurida. Semn că legăturile interioare puternice nu pot fi rupte nici măcar în moarte, există un fir roşu al vieţii spirituale care continuă şi leagă tărâmul viilor şi al morţilor; aşa cum leagă şi scena din sala mică de la Unteatru de noi, puţinii spectatori care am avut privilegiul acestei imersiuni în universul lui Euripide. Alcesta are, din primele clipe, o calitate rară: e un spectacol de atmosferă a cărei intensitate se hrăneşte din textul într-o traducere limpede, din spaţiul gol punctat doar de câteva elemente vizuale sugestive, cum ar fi culoarele semnalate prin cordoane luminoase, dându-ne senzaţia că suntem la un maraton cu destinul şi cu zeii, dar şi cu limitele, cu prejudecăţile noastre. Costumele moderne au „accente“ care trimit la antici, iar coloana sonoră instrumentală, cu fragmente rock, punctează intrările intempestive ale lui Herakles, nu doar în scenă, ci şi în imediata noastră actualitate. Teatrul antic are o atemporalitate pe care regizoarea o exploatează cu substanţă şi imaginaţie în favoarea noastră, făcând din spectacol o cale de explorare interioară; cu o privire ludică, pătrunzătoare, dar şi foarte analitică, decupează povestea întortocheată în secvenţe esenţializate, perfect coagulate într-un metadiscurs ce lasă să se audă distinct vocea regizoarei, a actorilor, dar şi a personajelor eternizate în tipologii. Ștefana Ionescu-Darzeu e un entertainer care cumulează în personajul ei funcţiile corului antic: arbitrează dilemele protagoniştilor din ambele lumi, comentează reacţiile şi deciziile lor, ne provoacă prin adresarea directă să facem parte din cor, din curtea lui Admet; devenim, fiecare, un posibil erou căruia i se pune întrebarea esenţială: ai fi gata să mori în locul aproapelui tău? //