Pe aceeași temă
1. Convorbirile conduse magistral – cu siguranță, empatie, mare atenție, generozitate – de Daniel Cristea-Enache sunt, cu adevărat, ultima carte a unuia dintre cei mai iubiți (am început anume cu această caracterizare – criticii literari nu sunt, în general, prea iubiți!) și, totodată, a unuia dintre cei mai importanți critici literari de la noi, Alex Ștefănescu. Ideea acestei cărți a încolțit în vara lui 2022, ultimele întrebări și ultimele răspunsuri au fost formulate în luna ianuarie a acestui an – cu numai câteva săptămâni înainte de moartea celui care se află în centrul acestui admirabil proiect (nu numai editorial); Alex Ștefănescu a murit în ziua de 25 februarie. La finalul lunii mai, la editura Spandugino, volumul a văzut lumina tiparului.
2. Daniel Cristea-Enache are în portofoliul personal mai multe – și memorabile – cărți în dialog. Să îi amintim pe marii săi intervievați: Ileana Mălăncioiu, Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Dan C. Mihăilescu. Critic literar cu operă, cronicar literar de cursă lungă, Cristea-Enache e și un inventiv și competent istoric literar „în dialog”. În cea mai recentă dintre cărțile sale din această linie editorială e ceva în plus: amândoi interlocutorii știu că, oricând, timpul poate să nu mai aibă răbdare cu cel care e în centrul conversației. E un ceas teribil care ticăie neîndurător lângă cei doi – și acesta este un accelerator pentru solemnitatea unui dialog între două spirite profund afine.
3. Convorbirile dintre Daniel Cristea-Enache au mai puțin de 150 de pagini (în 49 de runde de întrebări), o densitate și o plajă tematică ieșite din comun. Și – mi se pare esențial! – atât de multă tandrețe. Fiindcă, încă o dată, timpul e neîndurător și cei doi interlocutori se admiră enorm unul pe altul (și se cunosc foarte bine, de mulți ani), vorbesc despre lucruri și idei dintre cele mai diverse, știu să se asculte, sunt vase comunicante și știu că participă la ceremonia, melancolică, a unui spectacol discret al prieteniei care lasă și ne lasă ceva foarte prețios.
4. Testament moral – formulează inspirat Răzvan Voncu în legătură cu ce avem aici, în Convorbiri, de la Alex Ștefănescu – într-una din primele cronici de întâmpinare care au apărut la această carte. Formula e, desigur, acoperitoare; simt însă nevoia să adaug una: viziune. E o carte de confesiune și e, totodată, una de viziune. E o formă de spovedanie a unui critic literar și a unui om extraordinar care a ajuns, între altele, la ideea, plină de înțelepciune, că, de fapt, „critica literară este – cum spunea marele dispărut Alex Ștefănescu– arta de a admira, nu plăcerea de a țopăi de bucurie pe cadavrul unei opere literare. Plăcerea de a admira în mod exigent, în cunoștință de cauză”.
5. E o formă de spovedanie a unui critic literar și a unui om extraordinar care a fost, pe deasupra, și un instigator. Și ce mai instigator! Iată (într-o scurtă secvență care face referire în carte la un timp istoric precis, la ce a fost în România înainte de 1989, dar care are cu asupra de măsură valabilitate, în cazul lui Alex Ștefănescu, și pentru ceea ce s-a întâmplat după căderea comunismului): „M-am bucurat de viață, din toată inima, atât cât am putut. Și i-am instigat și pe alții la bucurie, atât cât am fost în stare”.
6. Viziune, așadar. În alte cuvinte, mai multe: educație și lecturi întinse, din pornire – „în adolescență aveam altă idee despre ce urma să fac în viață. Iubeam, ca și acum, literatura; literatura era religia mea. Nu-mi trecea prin cap altă variantă decât aceea de a fi scriitor”. Plus, în trepte, edificarea unei gândiri narative: „Gândirea mea este mai degrabă narativă decât lirică. Dacă nu găsesc repede cuvântul de care am nevoie, povestesc ceva. Narațiunea face parte din limbajul meu critic”. Plus: din nou, mii și mii de cărți citite – „de aceea este bine pentru un iubitor de literatură să citească mii de cărți: ca să-și multiplice suprafața de contact cu literatura”. Plus: ideea foarte utilă despre criticul – ca un „cititor de serviciu” (despre aceasta, Alex Ștefănescu mi-a vorbit în acești termeni: „În timp ce inginerul constructor lucrează pe șantier, frizerul tunde și bărbierește, medicul examinează bolnavi etc., criticul stă la masa lui de lucru și citește tot ce apare. Iar apoi se face de folos comunității, recomandând cărțile care merită citite”. Plus: obligația de a separa, cât mai bine, omul de opera sa – „bineînțeles că trebuie să știm tot ce se poate ști despre Sadoveanu ca om. Este rușinos să ne prefacem că nu știm. Și avem obligația morală să-i dezaprobăm faptele imorale. Dar nu avem dreptul să-i aruncăm în neant scrierile valoroase. Dacă o facem, pierdem toți, nu el”. Pentru că, o spune tot Alex Ștefănescu, „omul trece, opera rămâne. Ea reprezintă ceea ce a fost frumos în oameni. Sau visul lor de a fi frumoși”. Plus: admirația prudentă, ca atitudine ideală, pentru un cititor (fie el și cititor de serviciu) – „adevărata lectură presupune admirație, o admirație exigentă, forma maximă de receptivitate. Când contempli un curcubeu, nu e cazul să te consideri nici curcubeu, nici Dumnezeu, care a creat curcubeul”.
7. Convorbirile reprezintă o formă de spovedanie a unui critic literar și a unui om extraordinar care a ajuns, mai ales, la această idee despre ce înseamnă a muri: „Eu am modul meu de a înțelege moartea. Moartea care cu adevărat mă înspăimântă este aceea care ar fi presupus să nu mă fi născut vreodată. Dar eu m-am născut, am avut noroc, mi s-a făcut acest dar nesperat care este viața. În loc să regret că mor, mă bucur că am trăit. Natura, cu renașterile ei succesive, are pentru mine ceva binefăcător, mă asigură că viața va continua și după moartea mea. Ar fi groaznic ca odată cu mine să moară totul”.
8. Într-o excelentă și emoționantă evocare, Daniel Cristea-Enache, atât de inspiratul provocator și mijlocitor al acestei cărți, notează: „Recitită acum, cartea mi se pare aproape luminoasă, deşi nu aveam cum să evit tema bolilor şi suferinţelor Criticului. El s-a ridicat însă, prin reflecţie concentrată şi prin scris, deasupra lor, făcând rememorare şi portretistică, analiză psihologică şi chiar creaţie tipologică, abordând subiecte dintre cele mai diferite cu o aceeaşi aplicaţie, râzând de lucrurile rizibile, lăcrimând de cele dramatice, dar neplângându-se niciodată de propriile suferinţe. (...) Mai mult decât atât, chiar şi în ecuaţia unei asemenea cărţi în care el era protagonistul, Criticul a făcut în aşa fel încât cu toţii să fim în carte. Cu toţii, adică soţie, familie, părinți, profesori, mentor, prieteni, colegi, iubite din trecut, admiratori, adversari, scriitori, istorici, gazetari, politicieni, copacii din curtea lui paradiziacă, pădurea din versurile lui Eminescu şi din proza lui Sadoveanu, felul de a fi bucovinean şi cel, la antipod, bucureştean ‒ în fine, tot şi toate pulsează, datorită lui Alex Ştefănescu, în această carte a celui pe care l-am numit, fără a greşi, «cel mai iubit dintre critici».”
9. Alex Ștefănescu știa că literatura – literatura bună la care se ajunge „cosind” multe lanuri cu „maculatură” – este chiar viață. Și anume, viață cu valoare adăugată. Iată cum se încheie cartea (memorabilă, cu un final, o dată în plus, memorabil): „Numărul de înmatriculare al mașinii mele este B-13-LIT. Unii cunoscuți mă tachinează, spunându-mi că LIT vine de la „pat” în limba franceză. Ei bine, nu-i adevărat. Vine de la literatură”.
10. Nu în ultim rând și în legătură directă cu pasajul de mai sus, iată cum s-a încheiat un interviu pe care l-am avut cu Alex Ștefănescu acum 4 ani, o conversație la care am ținut foarte mult amândoi. L-am întrebat așa: „Dacă te-ai întâlni cu Dumnezeu pe stradă, ce carte ai vrea să ai la tine?”. Și mi-a răspuns, serios și jucăuș deopotrivă: „Biblia. Iar dacă Dumnezeu ar zâmbi ironic, considerându-mă oportunist, L-aș ruga să-mi dăruiască El cea mai bună carte pe care o va publica un autor român în primii cincizeci de ani de după moartea mea”. //
