Pe aceeași temă
În 1995, când Alexandru Darie prezenta la Tokio premiera sa cu Julius Caesar, spectacol produs la propunerea niponilor, declarațiile regizorului de revenire la teatrul politic au fost legate de el însuși de situația politică a României acelor vremi:
„... încordarea, tensiunile, conflictele făceau să plutească în aer în România această atmosferă de brutalitate pe care o emană Julius Caesar. Abia plecaseră minerii din Piața Universității unde se instituise Zona Liberă de neocomunism, asistam la o luptă oarbă pentru putere și supremație în stat a forțelor politice. Ăsta a fost primul gând vis-à-vis de piesă, fiindcă Julius Caesar deviază spre dictatură ca uns al lui Dumnezeu, înșelând aparent speranțele mulțimilor, ca și ale senatorilor romani, deși până la urmă și aceștia nutreau aceleași ambiții autocratice în dezinteres pentru idealurile republicane clamate. Cum ne amintim, și la noi se discuta despre oportunitatea unei opțiuni politice între monarhie și republică. Și mă interesa ce se întâmplă când cineva distruge acest mit al monarhiei.“
După o voltă de decenii în care, între altele, maestrul ne-a lăsat uneori să credem că-i șade mai bine teatrul magic din Iluzia comică sau meditația despre viață și moarte din Trei surori, iată, revine în forță, reafirmându-și interesul pentru teatrul politic, pe care-l consideră necesar azi. Și cine altul putea fi aliatul artistului în acest demers temerar decât Shakespeare, despre care cu toții știm (iar Darie ne-o reamintește acum) cât e de actual în piesele sale istorice, unde, de fapt, propagă idei ce țin de filozofia istoriei dintotdeauna.
Imagine din spectacolul „Coriolanus“ în regia lui Alexandru Darie (foto: Mihaela Marin / FNT)
De ce dintre acestea regizorul Darie se oprește acum la Coriolanus, piesă din ciclul roman, ca și Iulius Caesar, se explică prin spectacol, dar și prin unele declarații în care ne spune că, între timp, adică după aproape doi ani de la debutul repetițiilor, Coriolanus a devenit din nefericire și mai actual. De ce? „Întâi, e vorba de situația tensionată a străzii. Ceea ce naște una dintre întrebările fundamentale ale textului: dacă avem sau nu nevoie de democrație. Iar în al doilea rând, dacă ne uităm la situația mondială, în care tensiunile dintre facțiuni, dintre zone politice au devenit din ce în ce mai acute, din nou, vedem că se întâmplă la fel ca-n piesă. Și, din păcate, ele culminează într-un război. Și rămâne această întrebare. Avem nevoie de conducători luminați? Coriolan chiar pledează pentru ideea – iarăși de actualitate – că în aceste posturi ar trebui să fie oameni cultivați“ (din interviul acordat ziarului Metropolis).
Am spune că, vizionar fiind, Darie a intuit genial mersul istoriei în nefericita noastră societate rătăcită între atâtea întrebări. În zilele premierei, ecourile luptelor de stradă de la mitingul din august, intoleranța, violențele din politica mondială rimau cu scena de la Bulandra, unde, timp de patru ore, captivi ca într-un țarc, spectatorii privesc la plebeii care celebrează victoria de la Corioli și pe eroul ei, Caius Martius, cel renegat mai târziu de aceiași, cuprinși de frică. Frica face din popor o gloată, o masă informă, agresivă și gata de orice compromis. Frica naște reacții primitive și trădări iraționale. De asta profită oamenii puterii, care, în spectacolul lui Darie, au aceleași metehne precum cei de azi, mai puțin înfățișarea caragialescă prin care sunt ridiculizați. Deși comentatori de prestigiu ne spun că în această tragedie romană shakespeareană „materialul poetic e dominat de acțiunea dramatică și narcoticele metafizice stau ascunse“ (Haig Acterian), sensul acestora răzbate în favoarea unei dezbateri subiacente despre aristocrație și plebe, autocrație și democrație, dar mai ales despre manipulare. Acestea sunt și temele spectacolului lui Alexandru Darie, monumental, dinamic, de o amplă și complexă teatralitate, provocând spectatorul să treacă de aparențele lui spectaculoase pentru a înțelege dedesubturile acestui relief accidentat la propriu, mai cu seamă datorită decorului conceput de Octavian Neculai. E dus de mână de un personaj inventat, desprins din mulțime, un fel de clovn jucăuș (Antoaneta Cojocaru), cel care comentează mut, cu uimire poetică cele văzute. Aici îl recunoaștem pe Ducu Darie și prețuirea pe care teatrul său de artă a arătat-o dintotdeauna ludicului.
Piesă grea și adeseori confuză la nivelul ideologiei, în care e vorba în același timp despre demagogia senatorilor și masa informă, dezorientată a alegătorilor, Coriolanus i-a pus regizorului multe și grele probleme scenice. Fiindcă, dacă în Julius Caesar, unde tot despre putere și mase e vorba, „politica șușotelilor pare o cale a vieții și democrația întunericului umple la nesfârșit coridoarele politicii“ (apud Al. Darie), impunând spectacolului tonul unui dramatism conținut, în Coriolanus confruntările sunt la vedere și acțiunea suverană, regizorul fiind obligat să le urmeze, să se dezlănțuie, ieșindu-și el însuși din marca stilistică ceva mai introvertită cu care ne obișnuise. În Iulius Caesar predomină tăcerile, subtextul e chestionat din priviri, Coriolanus e zgomotos, explicit și direct, cu conflicte pe față.
Imagine din spectacolul „Coriolanus“ în regia lui Alexandru Darie (foto: Mihaela Marin / FNT)
Violent, comparabil vremurilor în care trăim (tocmai aud la radio știrea înjunghierii primarului din Gdansk la o adunare publică), spectacolul conceput la Teatrul Bulandra, în spațiul remodelat arhitectural cu adresă de Octavian Neculai, ar vrea parcă să trezească din indiferență și cinism o societate care se încăpățânează să persevereze în greșelile istoriei, refăcându-i parcursul sângeros. De aceea se trage cu pistolul și actorii se luptă corp la corp ca odinioară gladiatorii în arenă, jignindu-ne, eventual, comoditatea de spectatori burghezi. Supărat pe unele direcții din teatrul contemporan, Alexandru Darie proclamă de la înălțimea experienței sale teatrale exemplare necesitatea întoarcerii la acest fel de teatru serios, care pune în discuție, din punct de vedere politic, eterna problemă a puterii în relație cu masele și, filozofic, idei despre victoriile iluzorii, despre conducători și deșertăciunea gloriei, fidelitate și trădare, dar mai ales despre unicitatea omului, despre individualitate și obligația de a ține cont de ea. Cazul lui Coriolanus, care învață să se bizuie pe sine, dar îi lipsește generozitatea cu care probabil și-ar fi putut învinge orgoliul și reface dialogul cu poporul devine, în context, modelul de referință într-o dezbatere publică despre dialog pe care scena o angajează aici cu mult curaj. Drumul sinuos al eroului, un drum pe care-l caută și încă îl va mai căuta probabil Șerban Pavlu, interpretul acestui rol de referință, face ca incertitudinile acestuia să fie asumate la nivel personal de actor într-atât, încât îi marchează jocul. Spectacolul nu-i lasă loc de respirație, de gândire, personajul se definește în acțiune. Un „principe machiavelic“, se mai comentează despre acest Coriolanus. Pavlu e însă mereu atașant și simpatic pe scenă, așa încât, da, în spectacolul de la Bulandra mergem cu Coriolanus, împotriva maselor confuze și manevrabile, o majoritate diformă căreia regizorul îi dă o mare atenție, personalizându-i pe componenții acestei lumi de lumpen (în germană înseamnă cârpă) ca individualități reliefate expresiv de costumele Liei Manțoc. E, cred, pentru prima dată când regizorul aduce în scenă o asemenea figurație (circa 60 de persoane) și face din ea unul dintre stâlpii reprezentației, ocupându-se cu preponderență să-i dea culoare, dar mai ales adevăr. Și, dacă în Iulius Caesar mulțimea era doar bănuită, lăsând loc în scenă tensiunii dintre personaje, în Coriolanus regizorul a ales să ne-o aducă agresiv în prim-plan încă de la început, când ia cu asalt spațiul impunându-se ca un personaj colectiv, dar cheie, cu fețe recognoscibile.
Din ampla distribuție atrag atenția prin jocul convingător adecvat Ioana Macaria, cu un firesc asumat în rolul generalului Cominius, un travesti neostentativ, și Radu Amzulescu în Menenius Agrippa, prietenul și sfătuitorul lui Coriolan, acoperind discret profilul de umanitate al acestui personaj cu care publicul empatizează instantaneu. Femeile joacă un rol important în deciziile eroului, mai ales Volumnia, mama, care în interpretarea Cameliei Maxim e uneori prea pătimașă, în timp ce Virgilia (Simona Pop) urmează aprecierea lui Coriolan însuși - my gracious silence.
Prin amploarea viziunii, prin actualitatea politică, spectacolul Coriolanus al regizorului Alexandru Darie se impune ca o realizare de referință a Teatrului Bulandra, o construcție spectaculară puternică în care, de la scenografie (Octavian Neculai, Lia Manțoc) la lumini (creație marca Darie), muzică (Cristian Leolea) și interpreți, se trăiește la cote maxime de implicare.
Spectacolul este dedicat regretatului compozitor Adrian Enescu, alături de care Alexandru Darie a realizat spectacole de neuitat, între care și acel Iulius Caesar evocat aici. //
