Alexandru Darie, singurătăți printre ninsori și jocuri de lumină

Dan C. Mihailescu | 03.03.2020

Doina Papp nu neglijează niciun segment al acestui destin aparte, punctând reușitele de neuitat care l-au făcut pe Alexandru Darie să devină pentru toată lumea scenică pur și simplu „Ducu”.

Pe aceeași temă

Cartea Doinei Papp dedicată „spectacolelor de poveste” realizate de regizorul Alexandru Darie (15 iunie 1959 - 18 septembrie 2019), apărută în colecția „Yorick Actual” de la Nemira (o editură cu darnică și cu salutară deschidere spre teatrologie de câțiva ani încoace), a venit într-un context entuziasmant pentru iubitorii de biografism, memorialistică și jurnalism cultural. A apărut simultan cu excelenta carte a lui Stejărel Olaru despre eros & intelligence în destinul Mariei Tănase și în paralel cu biografiile romanțate de la Polirom: Bogdan-Alexandru Stănescu (I. L. Caragiale), Moni Stănilă (Brâncuși), Simona Antonescu (Maria Tănase) și Dan Coman (George Enescu). Dacă adăugăm și cuceritoarea serie de autobiografii din lumea sportivă și muzicală mondială de la Editura Publica și numeroasele incursiuni în lumea monarhiilor europene și a dinasticismului românesc editate la Corint, Humanitas ș.a., e limpede că nevrozele prezentului își caută tot mai hotărât paleative în melancolia paseistă, dornică de strălucirile și temeliile trecutului. Așa că astăzi ne aflăm exact la antipodul penuriei biografice pe care o deplângeam acum treizeci de ani, când abia apăruseră dialogurile lui Mircea Ciobanu cu regele Mihai.

Între timp, multele volume omagiale apărute prin grija Floricăi Ichim la Fundația „Camil Petrescu” își caută zadarnic drumul către librării, iar iubitorii de teatru deplâng tot mai amarnic puținătatea cărților unor teatrologi ca Ion Vartic și Marina Constantinescu, în timp ce nume ca Marian Popescu, Victor Scoradeț, Doru Mareș, Miruna Runcan, Ludmila Patlanjoglu ori Simona Chițan au ajuns de domeniul toposului antic ubi sunt. În schimb, e reconfortant să descoperi în seria referințelor critice la spectacolele realizate de Alexandru Darie, așa cum au fost ele selectate de Doina Papp în finalul cărții sale, texte semnate de Irina Coroiu, Cristina Dumitrescu, Alice Georgescu, Valentin Silvestru, Cristina Modreanu, Sebastian Vlad-Popa și Alex Leo Șerban.

Cronicar, la vremea respectivă, al fiecărui spectacol realizat de Darie, Doina Papp și-a înrămat observațiile într-un amplu dialog cu fostul ucenic devenit meșter și reper în oricare istorie a genului la noi, totul contextualizat cu extrase din presa românească și a țărilor în care regizorul și-a exportat viziunile asupra lui Cehov, Shakespeare, Brecht ș.a. (Spania, Anglia, Germania, Belgia, SUA, Japonia). Aportul documentar fecundează humusul emoțional, biograficul se împletește plăcut și cu folos cu subiectivitatea interlocutorilor, în timp ce confesiunile artistului și în special sincera sa admirație față de oameni ca Giorgio Strehler, Peter Brook, Liviu Ciulei sau Andrei Șerban înalță cadrul particular către prim-planul lumii teatrale românești și europene.

Adevărat, când te gândești ce coerent și eficient se făceau în trecut referințe în oglindă la viziunile scenice realizate de generația Liviu Ciulei, David Esrig, Dinu Cernescu, Valeriu Moisescu, Gÿorgÿ Harag, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Lucian Giurchescu, ajungi să regreți acum absența preocupării comparatiste din demersul Doinei Papp. Sunt nenumărate trăsături comune care susțin selecția repertorială, soluțiile scenice, semiotica regizorală și estetica scenografică în cuprinsul constelației aproximativ congenere de regizori care fac trecerea de la Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion sau Dan Micu către Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Felix Alexa, Laszlo Bocsardi și Radu Afrim, res­pectiv Alexandru Darie, Mihai Măniuțiu, Tompa Gabor, Alexandru Dabija, Dragoș Galgoțiu, Dominic Dembinski.

Ceea ce, e drept, nu face decât să sporească valoarea mărturisirilor lui Darie despre Dinu Cernescu, despre singurătatea de după premieră a regizorului sau despre cărțile reper precum Per un teatro umano a lui Strehler, ca și despre solidaritatea profesională sub dictatură, despre vizualitatea, jovialitatea regizorală și seriozitatea ludică, opusă ideologiei și academismului de operetă. E picant să afli că viitorul regizor a debutat la Teatrul de Comedie în grupul mirmidonilor din Troilus și Cressida sau cum se angajase Laurențiu Ulici să-l ghidoneze în materie de bibliografie francmasonică pe cel care avea să monteze Don Giovanni la Opera Română. Numai că volumele cu pricina au dispărut în cursul nopții, conform tradiției valahe, din sediul Uniunii Scriitorilor (!).

Doina Papp nu neglijează niciun segment al acestui destin aparte, de la Amadeus-ul orădean din 1986 la Coriolan-ul din 2018, punctând reușitele de neuitat precum Trei surori, Poveste de iarnă, Iluzia comică și Iulius Caesar, cele care l-au făcut pe Alexandru Darie să devină pentru toată lumea scenică pur și simplu „Ducu”, parcă la paritate cu Puck și Ariel. Autoarea insistă cu dreptate asupra rostului muzicii pentru scenă și a preferinței lui Darie pentru Adrian Enescu, ceea ce îmi evocă pledoaria susținută a lui Doru Ionescu pentru ardoarea cu care Nicu Alifantis a ilustrat muzical scenografiile în atâtea teatre. Nici acesta, nici Vasile Șirli sau Ada Milea, nici Dorin Liviu Zaharia nu și-au găsit încă locul cu muzicile lor de scenă în discografia noastră. Alături de preocuparea muzicală, Darie nu-și găsea decât un singur merit notabil, și anume în susținerea conceptului de light design în teatrul de la noi.

Cele mai captivante secvențe sunt întâlnirile cu Strehler, Brook și Lucy Neal – directoarea LIFT (London International Festival of Theater), dar ele pălesc în fața reflecțiilor despre Shakespeare și Caragiale. Când ajunge la memorabila sa montare cu Visul unei nopți de vară, regizorul recunoaște că:

„...mi s-a părut evident că circul trebuie să fie cadrul spectacolului. Așa că am optat pentru o cortină obosită și pe jos rumeguș, un fel de circ părăsit, în care își găsesc locul niște actori, obosiți și ei, și care mai au totuși puterea să vorbească despre condiția umană. E o temă ce revine la mine și care mă obsedează legat de teatru. De aceea mi-ar plăcea să reușesc să fac D’ale carnavalului. Circul este într-adevăr un cadru bun de exploatat când se abordează tema lumii ca teatru. Dar acel circ sugerat în Visul... e altfel decât imaginea grotescă pe care o presupune D’ale carnavalului. E o mare diferență. În Visul..., circul e o metaforă a lumii, pe când în D’ale... el capătă o valoare națională. Farsa lui Caragiale e cea mai monstruoasă oglindă pusă vreodată în fața poporului român și a mentalității sale de acest dramaturg genial. E o oglindă insuportabilă, care reflectă o realitate veche de dinainte de Caragiale, de pe vremea fanarioților. Aici tema visului, a lumii ca teatru, nu mai e doar o metaforă, un theatrum mundi, ci devine o substanță care circulă prin venele tuturor personajelor. Personajele din D’ale... sunt bântuite de carnavalesc. E mentalitatea de circotecă, e un mod de a vedea viața cu ușurința neserioasă a balcanicului. La Shakespeare este vorba de o temă cu valoare poetică, la Caragiale, de un instrument al satirei”.

E frumos episodul cu exclamația lui Strehler de după reprezentația cu Poveste de iarnă la Piccolo Teatro din Milano:

„Bravo, mio amico! (...) M-a întrebat ce repet. I-am spus că Trei surori. Atunci s-a dus la Oana Pellea, a luat-o de gât și i-a spus: «Tu joci Mașa, nu-i așa?» Și chiar așa a fost. Pe urmă, la Aștilean: «Tu, Andrei. Ăla cu căruciorul!» Și, culmea, chiar așa era. Sărea într-un picior prin holul teatrului, dansa într-un picior, parcă era un copil. Apoi m-a luat de gât și am plecat cu toții la masă. Deveniserăm, într-o fracțiune de secundă, cei mai buni prieteni”. E frumos și că, în memoria afectivă a regizorului, exclamația lui Strehler e pusă pe același plan cu verdictul lui Liviu Ciulei după premiera cu Trei surori de la Bulandra: „Cred că spiritul doamnei Bulandra s-a întors în teatru”.

Doina Papp punctează: „Aveai 33 de ani. Erai un clasic în blugi”. După care Ducu Darie detaliază: „Spectacolul părea aproape blasfemic. Trei surori era total rupt de felul de teatru pe care-l făcuserăm noi până în 1989. Era semnul că generațiile se schimbau.(...) Am dorit să fac un spectacol puternic despre viață, despre existență, cu actori puternici. Dar la sfârșitul repetițiilor am descoperit că ieșise un spectacol despre îndurare, despre faptul că fiecare trebuie să-și poarte crucea, așa cum spune și versul acela din Memento mori: rege, cerșetor sau împărat, la final suntem toți egali. Aici e secretul ascuns al lui Cehov cu fascinația lui”.

Închid ochii și-mi aduc aminte de Oana Pellea între Luminița Gheorghiu și Anca Sigartău, parcă vampirizate din spatele scenei de silueta seducătoare a lui Verșinin, un Marcel Iureș proaspăt aureolat de Richard al III-lea în regia lui Măniuțiu, de la Odeon. Și tot de Oana Pellea și Marcel Iureș mi se leagă amintirea scenică esențială din opera regizorală a lui Alexandru Darie, acea inefabilă combustie erotică a unui simplu joc de mâini din Poveste de iarnă, care face osmoza credinței în eternitatea iubirii cu dureroasa efemeritate a ei ca trecătoare lumină pe zăpadă. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22