Algeria. Istoria unui dosar fierbinte (III)

Codrut Constantinescu | 20.09.2022

Un alt capitol spinos al acestui dosar voluminos îl reprezintă minoritatea algeriană sau franco-algeriană din Franța, care ar număra în momentul de față impresionanta cifră de 5 milioane de oameni.

Pe aceeași temă

 La 24 ianuarie 1960, în centrul Algerului avea loc o rebeliune, la care au luat parte elementele cele mai radicale ale Algeriei franceze, spre marea nemulțumire a lui de Gaulle, care își vedea autoritatea contestată (ceea ce detesta cel mai mult). Generalul a ordonat ca rebeliunea să fie curmată cât mai rapid. Cu această ocazie, de Gaulle a mutat în afara Algeriei ofițerii superiori de prestigiu care luptaseră prea mult în Algeria, constituind o potențială amenințare. Ruptura devenea iremediabilă între de Gaulle și francezii algerieni, dar și între aceștia din urmă și francezii metropolitani (pentru care evenimentele din Africa de Nord reprezentau o chestiune secundară, care producea numai probleme). În anul 1960, cu fiecare declarație televizată, de Gaulle a mers un pic mai departe cu ideea unei Algerii administrate de algerieni, ceea ce i-a îndepărtat pe toți cei care credeau în Algeria franceză. Începerea negocierilor la Evian avea să radicalizeze și o parte a înaltului comandament al Armatei Franceze, care, după model spaniol, a început să se organizeze pentru a se opune chiar militar predării Algeriei FNE. La 11 aprilie 1961, de Gaulle a susținut o conferință de presă în care și-a dezvăluit adevăratele intenții, afirmând că decolonizarea Algeriei era la ordinea zilei. Armata din Algeria atât aștepta, organizând o minilovitură de stat, nu pentru a suprima cea de a V-a Republică Franceză, ci pentru a prelua puterea în Algeria și a lichida complet rebeliunea. În dimineața de 21 aprilie 1961, Alger a fost ocupat de forțele armate ale puciștilor (inclusiv sediul guvernatorului general, clădirile radioului, televiziunii, sediul primăriei, comisariatul central și aerodromurile). Generalul Challe a rostit o scurtă alocuțiune radiodifuzată. Însă rebelii militari aveau o mare problemă - rebeliunea militară nu a fost urmată din diverse motive de multe cadre militare superioare din Kabilia, Oran sau zona orașului Constantine, doar douăzeci de regimente alăturându-se puciștilor. De Gaulle se temea ca nu cumva parașutiștii din Algeria să aterizeze la Paris, ceea ce era oricum absurd. Populația a fost mobilizată declamativ să apere aeroporturile la auzul sirenelor. La 26 aprilie, rebeliunea a început să se destrame, unii dintre generali dispărând, alții predându-se autorităților. După eșecul puciului, în Algeria își făcea apariția nebuloasa OAS (Organizația Armată Secretă), un grupuscul secret (poate după modelul Armatei Republicane Irlandeze) care a organizat ultima rezistență a europenilor din Algeria.

Pe militanții OAS, din medii diverse (chiar și câțiva generali fugiți după puciul ratat), îi unea o mare ură față de generalul de Gaulle. În timp ce aveau loc negocieri la Evian, în cadrul cărora de Gaulle părea a fi gata să cedeze complet Algeria, atentatele continuau într-un ritm susținut, fiind organizate atât de OAS, cât și de FEN. La 8 septembrie 1961, la Pont-sur-Seine, mașina cu care se deplasa generalul de Gaulle a fost ținta unui atentat al OAS, o încărcătură explozivă a fost plasată în apropierea șoselei, fără să îl atingă pe de Gaulle. OAS nu avea nicio șansă de a schimba cursul evenimentelor. Toți francezii algerieni începeau să fie considerați membri sau asociați ai OAS. La 18 martie 1962, cele două părți care negociau au ajuns la un acord, care avea să poarte numele stațiunii Evian. Nu fusese chiar o negociere, pentru că reprezentanții Franței, care îi dădeau raportul lui de Gaulle, aveau să cedeze în toate chestiunile importante, marcând sfârșitul prezenței franceze în nordul Africii, după o sută treizeci de ani. Minorității europene i se acorda trei ani pentru a opta între cetățenia noului stat algerian și păstrarea celei franceze.

 

Acordurile de la Evian și apoi referendumul din Franța au căzut ca un trăsnet pentru comunitatea europeană, dar și pentru musulmanii francofili. Dacă în mediul rural musulmanii defilau extaziați căci învinseseră, în marile orașe OAS a decretat două zile de grevă generală, lăsând populația fără electricitate, apă, comunicații. În primăvara anului 1962, Algeria a cunoscut o nouă fază de extindere a violențelor, în ciuda acordurilor de pace, OAS și FEN înfruntându-se direct. La 20 martie, 8 civili europeni și 18 soldați au fost uciși în urma unor atentate. OAS s-a răzbunat, trăgând un obuz de mortieră într-o piață și ucigând 24 de musulmani, făcând 59 de răniți. OAS a început să lupte și împotriva Armatei Franceze, pe care o considera acum, ironia destinului, armată de ocupație. Iar aceasta din urmă nu a ezitat să tragă în voluntarii OAS, pe care cu numai un an în urmă îi proteja. În fața acestor violențe și a evidenței că OAS nu era capabilă să schimbe mersul evenimentelor, minoritatea europeană a înțeles mesajul FEN (Valiza sau sicriul), preferând să părăsească în masă Algeria, într-un exod similar cu cel al rușilor albi după 1919. Liderii FEN fuseseră de la bun început partizanii terorizării populației civile europene, pentru a o forța să părăsească Algeria, ca și cum nu ar fi fost suficient spațiu pentru ambele comunități, în condițiile unei majorități masive a musulmanilor. FEN a derulat o campanie de răpiri ale civililor europeni, tocmai pentru a grăbi procesul, 1.630 de europeni fiind dați dispăruți (probabil, asasinați). Începând cu primăvara anului 1962, sute de mii de oameni au ales să-și abandoneze casele, afacerile și să scape cu viață. Autoritățile franceze au fost luate complet prin surprindere, căci nu se așteptau la o golire atât de rapidă și completă a Algeriei. În 1961, deja 160.000 de francezi algerieni reveniseră în Franța. Începând din mai 1962, în fiecare zi părăseau porturile algeriene între 8.000 și 10.000 de oameni. În iunie 1962 deja părăsiseră Algeria 350.000 de oameni, marcând unul dintre cele mai mari exoduri din lume, după cel de Al Doilea Război Mondial. În Metropolă, francezii algerieni dezrădăcinați nu au fost mereu primiți cordial. Sindicatele pro-comuniste ale docherilor din Marsilia afișau mesaje de tipul Picioare negre, întoarceți-vă la voi acasă sau Să aruncăm picioarele negre în mare. Valizele acestor nefericiți au fost fie jefuite, fie aruncate direct în Mediterana. Exodul îl deranja și pe generalul de Gaulle, căci dovedeau clar faptul că Acordurile de la Evian fuseseră de fapt o capitulare a Franței. Una nouă, a doua a secolului XX. La începutul anului 1963, 200.000 de francezi se încăpățânaseră să rămână în Algeria independentă. Condițiile de viață, naționalizarea terenurilor și insecuritatea funciară aveau să îi forțeze și pe aceștia să părăsească Algeria. La 3 iulie 1962, algerienii își proclamau independența. La 5 iulie, luați de val, a avut loc masacrul de la Oran, împotriva europenilor rămași în cartierele lor. Trupele franceze nu au intervenit timp de trei ore, rămânând impasibile. Abia după-masă s-au deplasat pentru a proteja comunitatea europeană traumatizată.

 

În 1962, aproximativ 80.000 de musulmani s-au refugiat în Franța de teama răzbunării FNE. Cifra exactă a celor uciși nu este cunoscută nici până astăzi, dar după Jean Sévillia ar fi vorba de zeci de mii de oameni abandonați de Franța „într-una dintre cele mai rușinoase pagini ale istoriei noastre naționale”. Care ar fi bilanțul pierderilor umane al acestui lung război? Jean Sévillia respinge decis cifra înaintată de istoriografia oficială a statului algerian, care afirmă că ar fi murit un milion de algerieni musulmani (adică, unu din opt). Conform ministerului algerian al mujahedinilor, 336.748 de persoane ar fi luptat în rândurile Armatei Naționale de Eliberare între 1954 și 1962, iar dintre aceștia, jumătate ar fi supraviețuit războiului. Alți istorici au stabilit că deficitul demografic al populației algeriene din acea perioadă se ridica la 250.000 de oameni, care ar desemna nivelul maxim al pierderilor musulmane. Partea franceză a contabilizat 15.000 de militari morți în lupte și 9.000 în urma bolilor și altor accidente (deci 24.000). La aceste cifre se adaugă 2.800 de civili europeni victime ale terorismului FEN, precum și 17.000 de musulmani profrancezi, epurați. De asemenea, OAS ar fi ucis alți 3.300 de oameni. Dispărute ar fi 15.000 de persoane până la 19 martie 1962, iar apoi alte sute de europeni și mii de algerieni musulmani. Totalul s-ar ridica între 250.000 și 300.000 de oameni, „mult”, conchide Sévillia, „dar în niciun caz nu se poate vorbi despre un genocid comis de Armata Franceză”.

La 26 septembrie 1962 a fost instalat guvernul Republicii Democrate și Populare a Algeriei, drumul comunizării fostei vitrine a civilizației franceze deschizându-se larg. Democrația avea să întârzie (și) în Algeria câteva decenii, loviturile de stat și războiul civil care a opus armata islamiștilor (cu un bilanț uman destul de apropiat de cel al războiului de independență) dovedind o dată în plus că independența fostelor colonii europene nu a dus automat la stabilitate și prosperitate... Nici relațiile noului stat cu fosta putere colonială nu au fost deosebite, în pofida încercărilor repetate ale fiecărui președinte francez de a se apropia de Algeria. Un alt capitol spinos al acestui dosar voluminos îl reprezintă minoritatea algeriană sau franco-algeriană din Franța, care ar număra în momentul de față impresionanta cifră de 5 milioane de oameni (mai mult decât populația unor state din Uniunea Europeană precum țările baltice, Slovacia, Slovenia, Croația). Chiar dacă o bună parte a lor este bine integrată în societatea franceză, rămâne o minoritate deloc neglijabilă, mai ales în rândul tinerilor, care suferă în urma efectelor șomajului de lungă durată, ajungând să se radicalizeze și să organizeze sângeroase atentate islamiste, pe solul Franței. „Suveranitatea franceză asupra Algeriei între 1830 și 1962 este totuși o istorie comună a francezilor și algerienilor. Această istorie trebuie privită în față, fără a fi înfrumusețată sau înnegrită” este concluzia lui Jean Sévillia. Recent președintele Macron a constituit o nouă comisie, formată din istorici francezi și algerieni, menită a analiza (a câta oară?) acest spinos trecut. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22