Pe aceeași temă
Avem tendința să considerăm trecutul mai îndepărtat ca fiind definitiv terminat, iar perioada fanariotă se încadrează în formula „acum mai bine de două sute de ani”. Ce ar mai putea fi valabil din Bucureștiul de acum peste două veacuri, când facem deja comparație între prezent și anii ‘90 și găsim că trăim acum într-o altă lume? În realitate, un popor care s-a construit pe sine alene și care s-a manifestat ca stat unitar abia în sec. XX este unul care poartă nu în trena, ci chiar în inima sa multe mentalități și obiceiuri vechi de sute de ani. Atunci când societatea s-a urbanizat foarte târziu, putem răsfoi pagini de istorie fără să avem senzația că parcurgem „ceasloave”.
Numele Doinei Ruști nu mai are nevoie de nicio prezentare. Scriitoare contemporană care are deja o operă, tradusă și premiată, Doina Ruști publica anul trecut volumul Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, o culegere de povești românești inspirate din diverse acte găsite prin arhive sau scrieri vechi, reînviind epoca fanariotă în aspectele ei crude și primitive, dar în același timp garnisite cu multă culoare și expresivitate, grație harului de povestitoare al autoarei. Este epoca în care Valahia se trezea timid către zorii unei modernizări care-i aștepta, de fapt, pe Alexandru Ioan Cuza și apoi pe Carol I.
Recent, Doina Ruști a publicat o continuare a acestui volum, tot la Editura Litera, cu titlul Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii. În același stil, scriitoarea se inspiră dintr-un fapt oarecare găsit într-un zapis, într-o arhivă, și îl transformă în poveste. Fiecare poveste este ilustrată cu reproducerea unei picturi sau a unui desen din epocă, în culori, în condiții grafice de excepție.
Bucureștiul este în sec. al XVIII-lea un oraș plin de praf, de case care abia stau în picioare, dar și de case dichisite, boierești, de piețe zgomotoase, de precupeți înnebuniți să-și vândă marfa, dar și de gură-cască și de robi, de hoți și de farseuri, de o suită de domnitori care azi au toată puterea, iar a doua zi pot să fie alungați precum câinii. Occidentul e departe, iar orașul–far este Stambulul. Moravurile sunt oficial riguroase, dar foarte laxe dincolo de aparențe. Totul se poate negocia, iar deznodământul unui conflict poate fi șocant. Totuși, oamenii sunt isteți și se descurcă în această lume, cu legi puține și mai mult la cheremul lui Vodă, oricare ar fi el. Descriși de Doina Ruști, bucureștenii din perioada fanariotă sunt întotdeauna simpatici, chiar și în puținele cazuri în care ne sunt prezentați, din capul locului, ca plini de cusururi.
Cuvântul „ciudățenii”, prezent în titlurile celor două volume, este justificat din punctul de vedere al cititorului din zilele noastre, care între timp are cultul rațiunii, e descendentul câtorva generații de oameni „moderni” și care nu poate decât să ridice sprâncenele a mirare sau să râdă în hohote când descoperă comportamentul înaintașilor lui din urmă cu mai bine de două sute de ani. Doina Ruști observă, din nou, cu acuitate psihologia oamenilor din Balcani, dominată de instincte și emoții mai mult decât de rațiune.
Depravatul din Gorgani cuprinde o așa-numită „Carte a Depravatului”, personaj care a fost un fel de Don Juan, venit nu se știe de unde în Valahia. „Cartea” sa e formată din 17 capitole care stau fiecare sub semnul unei „reguli”, iar capitolul cuprinde câteva povești. Enunțarea regulilor este deja un teaser : „Desfrânat, dar cu ștaif!”, „Aventura se manifestă epidemic”, „Destrăbălarea are rădăcini mistice”, „Devotamentul e o cale îngustă” ș.a.m.d.
Dacă în primul volum predominau poveștile amoroase, în al doilea predomină povești care au ca laitmotiv excesul, pasiunea lipsită de măsură față de ceva, care duce de multe ori la pierzanie. Cei atinși de vreo obsesie ajung să își vadă transformată viața, iar povestea vieții lor devine mai mult decât un basm oriental. Elemente de supranatural, dar și consecințe ale unei gândiri înclinate masiv către superstiții, dintre cele mai halucinante și primitive, sunt inserate în trama poveștilor, iar la final, „morala”, furnizată lapidar și cu fină ironie de către autoare, aduce un zâmbet cititorului sau chiar un hohot de râs.
Textul păstrează calitățile din primul volum, al decorului de epocă reconstituit în detalii, cu o excelentă cunoaștere a interioarelor, a vestimentației, a folosirii unor obiecte de mult dispărute din viața cotidiană, a unor cuvinte și expresii demult uitate, la care se adaugă descrierea mimicii personajelor, absolut savuroasă.
Excesul însemna uneori pasiunea deșănțată față de niște șalvari bărbătești, furați de o femeie și transformați în rochie, însemna altădată obsesia pentru haine a unui croitor, dar și dragostea ucigătoare, la propriu, a unui doctor pentru o pacientă bolnavă de ciumă sau poate însemna seducția pe care o exercită muzica lui Mătase Scripcaru. Cei loviți de o „dambla” fac gesturi care le deviază existența, intră prin efracție, noaptea, de exemplu, precum cel numit „vârcolacul”, în casele unor femei, de unde e aruncat rapid în stradă sau, posesori ai unor haine scumpe și (prea!) frumoase - o eșarfă, niște pantaloni strâmți, vienezi sau niște papuci superbi - ajung să își piardă uzul rațiunii sau viața, pentru că devin sclavii obiectului adorat. Boierul Staico, obsedat de look‑ul lui, rămâne știut ca „marghiol” (desfrânat) mai mult decât ca complotist împotriva lui Brâncoveanu.
De multe ori, hainele sunt cele care aprind patimile, iar setea de haine scumpe ori de haine viu colorate naște, în Balcani, o pasiune pregnantă și în zilele noastre. Ne amintim și de textul lui Anton Pann în care eroul își înmuia mâneca anteriului în mâncare pentru că grație hainei alese fusese invitat la un ospăț.
Să vedem câteva exemple de patimi periculoase sau aducătoare de noroc. Prins de dragostea nebună pentru o prințesă, Isac Ralet, funcționar la cancelaria lui Vodă Alecu Moruzi, își va inventa o ascendență aristocratică, iar azi scriem numele descendenților lui cu doi de „l”!
Având patima banilor, „Nerușinatul” falimentează mănăstiri, dar rămâne celebru ca autor de epistole, închise într-un sipet și îngropate de Mitropolitul Cozma.
Maistorul Vencică Lupu nu ajunge să se bucure de serviciile unui sclav pe care îl câștigase la târgul de sclavi. Moartea subită a lui Vencică, moarte care se înscrie într-o serie de morți suspecte ale celor care ajungeau stăpânii sclavului, ne poartă într-o poveste cu iz de serial killer, dar și cu happy-end.
Un cimpoieș exaltat, care produce un sunet straniu cu instrumentul lui, sunet care îi supraviețuiește de altfel, dispariția inexplicabilă a doi sclavi „străini “ și „netoți”, Jodin și Jaluna, din mijlocul unui târg unde urmau să fie vânduți, misterul morții tinerilor care apucă să petreacă doar o noapte cu vrăjitoarea Anastasia, eroarea judiciară care îl costă viața pe un biet spițer, făcându-l vinovat de asasinarea unei croitorese de lux, spițerul fiind totuși responsabil cu crearea unor parfumuri care slobozesc prin case creaturi supranaturale sau îi fac pe oameni să vorbească în dodii, în fine, ceea ce află tânărul studios Zenoviu la cititorul în tarot Gheorghiev, lucru care, după o experiență demnă de proza lui Poe, îi va schimba radical viața.
Last but not least, un pudel comandat din Occident și care scapă într-un vas cu vopsea, dobândind o culoare - numită mai apoi, aproape savant!, „culoarea dezordinii”-, va avea nenumărați proprietari cărora le va purta noroc, pentru că animalul atrage atenția în mod hipnotic.
Am dat exemple doar din aproape jumătate dintre povești. Autoarea se adresează direct publicului său, glumind adesea și luându-și-l pe cititor complice. Avem o frescă balcanică documentată meticulos, basme orientale cu accente fantastice, cu mult haz și șarm, pornind de la ideea unui exces uman, a unui extra-ordinar, privit prin lupa unui mare scriitor. Niște înscrisuri vechi sunt tratate alchimic de Doina Ruști și devin aur, adică literatură adevărată. //
DOINA RUȘTI
Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii
Editura Litera, 192 pagini, București, 2023
