Pe aceeași temă
Nu am primit un (alt „același”) link pe care să îl accesez, m-am îmbrăcat, încălțat, dat cu ruj, ieșit pe ușă, luat metroul, mers pe sub apă de la Hoboken, NJ până la New York, am trecut pe lângă vânzătorii ambulanți din Union Square Park și cei care joacă șah. Am intrat în sală. Scena era aranjată astfel încât să pară că era o sală de clasă care își primea elevii și cărora le dădea o pereche de căști și o lanternă. Ni s-a spus să încercăm căștile înainte să înceapă spectacolul. Ni s-a spus că putem părăsi sala activând lanterna. Dacă o vom face, nu vom mai putea intra la loc.
Deasupra capetelor noastre erau luminile clasice, discrete ale scenei alături de nou-venitele neoane în culori verde, roșu, albastru, etc. M-am gândit la Dan Flavin și Glenn Ligon, care au manipulat neoanele să funcționeze altfel, le-au dat „viață”. Brusc, simt că nu mai sunt doar la teatru. Sunt în lumi multiple care se vor întâlni precum apele copilăriei când Dunărea se contopește și se dăruiește total Mării Negre. Lângă mine este soțul meu, dar și străini cu vârste diferite: unii mai tineri decât mine, alții mai în vârstă.
Sala nu e plină chiar și cu măsurile de distanțare socială. Scaunul simplu de lemn seamănă cu unul dintr-o sală de așteptare sau de la școală. Neoanele reușesc să mă trimită exact în apartamentul amicei mele din copilărie, când ai ei puseseră unul în bucătărie. Ai mei refuză să folosească lumina foarte albă, invazivă, străină a neonului. Ai mei țin încă lumina caldă a becurilor clasice. Dar viața are „grijă” de mine și mă aduce aproape de neoane în spitale și săli de clasă. Și în gând mereu le mulțumesc alor mei că pe timpul comunismului au rezistat modernizării sau îndemnului făcut maselor de a se mișca alături, și nu în ciuda valului schimbărilor impuse.
Începe „Orbirea” și nu îmi închid ochii. Naratoarea ne introduce pacientului zero care din „senin” vede totul (în) alb, care, fără nicio explicație, fără niciun accident, a orbit. Intrăm într-o epidemie a nevăzătorilor care sunt aruncați abuziv într-un spital de nebuni, în care nu sunt hrăniți, în care există un intrus care vede și care trece prin toate momentele altfel decât nevăzătorii pentru că asistă la toate abuzurile, iar entuziasmul ei de a ajuta la început se schimbă în disperare, dar nici asta nu rezistă și se mută în dorința de a face ceva pentru a ieși din universul ăsta unde, dacă vei rămâne, va fi mai rău: vei fi distrus. Trebuie, așadar, să găsești o soluție.
Scena a devenit întunecată. Simt pași. Și cred că actorii sunt pe scenă. Dar neoanele vor pâlpâi pentru câteva secunde cât să îmi infirme ce am simțit, apoi se sting la loc, iar eu totuși simt lângă mine un actor care aleargă, gâfâie, mai-mai că mă atinge și, când n-o face, vreau ca eu să îl ating. Mă înșală simțurile? Când neoanele pâlpâie iar, nu văd pe nimeni. Oh, da, sunt păcălită, majestic!
Iluzia lumii separate la care asist îmi intră în vene. Sunetul binaural pe care se bazează toată piesa e ca hrana dată unui corp sleit de puteri ajuns să fie alimentat intravenos. Scena nu mai este a actorilor, ci a spectatorilor care stau cuminți, unul lângă altul, dar doar 2 câte 2, perechi. Când am luat biletele la teatru, nu am știut de ce mi s-a impus să cumpăr două bilete. Acum descopeream. Ca să nu fiu singură. Pentru a nu mă duce la teatru doar ca să ies din realitatea mea, ci să am compania altcuiva. Ca atunci când s-a terminat experiența să începem dialogul.
„Dacă faci o piesă doar cu un actor, nu va avea forță să ducă un spectacol...”, zice soțul meu în timp ce ne ducem să luăm metroul înapoi către casă. „Pentru mine, nici nu mai contează povestea în sine, ci execuția ei... Când primul om s-a îmbolnăvit misterios, când cazul bizar și izolat a devenit epidemie, m-am gândit imediat la «Rinocerii» lui Ionesco și nu... nu trebuia să fac asta... nu ar fi trebuit să compar...”
Îmi dau seama că am zis deja prea multe și că am nevoie de părerea celui care merge rar la teatru pentru că a început să mi se reactiveze frica și că ce m-a salvat odată este pe cale să moară, să fie înghițit de mașinăria profitului, cât și de cinema + TV care profită de vulnerabilitatea teatrului.
Iar m-am dus înapoi în timp. Stând întinsă în patul alor mei, ascult teatru radiofonic. Există senzații care pot să fie sugerate prin sunete, nu doar vorbe. Sunetul era atât de puternic și atunci (anii ’80, Tulcea, România), și acum (2021, New York, SUA) că sunt ruptă din mine și trăiesc prin ce îmi intră prin urechi. Pentru 70 de minute, corpul meu este în terapie. Dar poate mă înșel. Soțului meu nu i-a plăcut. Și ca el sunt mulți care vor să dea un ban pentru un spectacol ca să fie distrași de la realitate, de la rutină. Și nu sunt de blamat. Pentru că am lăsat ca ideea asta că arta este auxiliară realității, o anexă pe care o accesăm când vrem și doar ca să ne distreze, am lăsat ca în școli să nu fie artă, ci ecuații și citate memorate pe de rost, am „despădurit” arta de copaci și acum nu mai avem ce să respirăm.
Azi suntem conectați la aparate artificiale, la link-uri unde vedem jumătăți de corpuri, sunete întrerupte de haosul știrilor pe care le navigăm în același timp cu ce vedem online. Mă sustrag acestei senzații apăsătoare. Vreau să profit că sunt încă în sală! Vocea actriței încă este cu mine. Și deodată, încercând să înțeleagă experiența bizară prin care a trecut, zice că „totul este un raport al omului față de casa sa”. Mi se zice în engleză asta, dar aud simultan și în română. Pentru că am plecat de acasă să merg la teatru. Am plecat din țara mea ca să exist într-o altă limbă/cultură. Am ieșit din casa mea ca să intru într-o încăpere de spectacol. Stau pe un scaun de lemn, dar restul corpului meu se lăfăie în patul alor mei. Contopiri. Cotropiri.
Unde este casa mea? Simpla afirmație a actriței iar m-a împins afară din mine. „Casa” este cea a teatrului fie că îl văd, aud sau scriu și predau. Mă urc în metrou. Altă „casă” care mă plimbă și închid ochii. Revăd ultima scenă a piesei când ușa de la teatru se deschide și actrița încă vorbește în timp ce lumea de afară trece prin fața ochilor mei. Eu îi văd, ei nu. La mine este întuneric, la ei este lumină. Unii au măști pe față. Un autobuz se oprește. Se deschide o ușă. Un călător iese. Nici el nu ne vede. Trece pe lângă noi.
Or fi orbit cu toții?! Aș vrea să strig, „Suntem aici, nu ne vedeți?!”, dar știu că nu pot invalida teatrul, că, de fapt, piesa a fost făcută pentru a spune o poveste, pentru că atunci când ușa prin care și noi vom păși afară s-a deschis, deși actrița încă nu și-a terminat rolul, alegerea regizorală nu a fost accidentală: suntem mereu nu doar în raport cu ce este „casa” pentru noi, suntem mereu în relație cu oamenii pe lângă care trecem obosiți, prinși în „ale noastre”, nepăsători. Ușa deschisă în timp ce încă stăm lipiți de scaun a fost o avertizare discretă: piesa de teatru se va termina, spectatorii vor redeveni civili, reluându-și viețile de „zi cu zi”. Ușa se va închide lăsându-i pe actori să se întrebe dacă vor apuca să mai facă alt spectacol, dacă vor mai exista doar ca actori sau vor fi nevoiți să renunțe la munca lor pentru că prea puținora le pasă.
Ca să pășim din nou în sală la teatru și ca să vedem un spectacol cu actori, nu pandemia trebuie să se oprească, ci raportul pe care îl avem cu arta. Ea să ne dea, noi să primim. Nu mai merge așa. Fără actori, în semibeznă, piesa de la New York arată că nu trebuie să „revenim la normal” dacă nu ne schimbăm optica. Nici Tiresias, nici Berenger, nici Samsa nu ne vor mai veni în ajutor când vom fi orbit cu toții. //
„Blindness”, spectacol adaptat după romanul similar al lui José Saramago (1995).
Scenariul: Simon Stephens.
Regia: Walter Meierjohann.
Producător: Daryl Roth.
Ingineri de sunet: Ben și Max Ringham.
Cu: Juliet Stevenson (rol dublu, Naratoare și Soția doctorului).
Teatru: The Daryl Roth Theater
Preț bilet: 43 $ (obligatoriu se cumpără în perechi)
Material promoțional: http://www.darylroththeatre.com/productions/blindness/
.jpg)
