Amăgitoarea sală de bal

Serenela Ghiteanu | 18.12.2018

Romanul „Sala de bal“ al Annei Hope este o poveste omenească plină de nuanţe.

Pe aceeași temă

Într-un roman englezesc pătrunzi după cum îţi impune acesta: în ritm potolit, fără să simţi că poţi grăbi lucrurile. Acolo totul e stabil, e o anumită ordine, până şi suspansul e dozat, iar tonalitatea e aparte. Gravă, în general, rezervată, întotdeauna.

Romanul Sala de bal, al doilea al Annei Hope, a apărut în 2016 şi de atunci se bucură de o primire foarte bună atât în Marea Britanie, cât şi în traduceri. Editura Humanitas tocmai l-a publicat în traducerea Irinei Bojin.

Deşi porneşte de la nişte locuri reale (ospiciul Menston din Yorkshire, deschis în 1888) şi personaje asemenea (stră-străbunicul autoarei, care a fost o vreme internat în acest azil), romanul creează patru personaje care ţin doar de ficţiune: Ella Fay, John Mulligan, Dr. Charles Fuller şi Clem.

Tânăra Ella Fay lucrează de mic copil la o filatură unde, într-o zi, sparge un geam, la nervi. Este suficient, mai ales în lipsa unei familii care să o protejeze, ca să ajungă la azilul Sharston. John Mulligan e irlandez şi, în urma separării de soţie, care survine de fapt din cauza morţii fiicei lor, munceşte până la epuizare fizică şi psihică şi e găsit prăbuşit. De asemenea, e suficient ca să ajungă şi el pacient la Sharston. Clem e o tânără puţin nevrotică şi, în ciuda existenţei unei familii, ajunge şi ea la ospiciu, unde rezistă graţie cititului. Cadrul temporal este anul 1911, când ministru de Interne era Winston Churchill, iar Revista de eugenetică susţinea diverse teorii despre posibilitatea sterilizării bolnavilor psihici, în vederea obţinerii unei naţii mai puternice şi mai sănătoase.

Romanul descrie foarte bine atmosfera inumană din ospiciile vremii, în care - în primul rând - ajungeau pacienţi cărora izolarea şi tratamentul le făceau mai mult rău decât bine. Descrie, de asemenea, fără melodramatisme gradul de cruzime la care poate ajunge fiinţa umană atunci când nu beneficiază de educaţie. La ospiciul Sharston femeile şi bărbaţii sunt separaţi, dar există o sală de bal în care se pot întâlni pentru a dansa, o dată pe săptămână, în urma unei selecţii din partea personalului. Acolo reuşesc şi nu prea să se apropie unii de alţii, pentru că sunt prea sălbăticiţi în urma tramentului la care sunt supuşi. Astfel se întâlnesc Ella şi John, care vor comunica prin câteva scrisori şi vor avea o singură întâlnire, clandestină, fugind într-o noapte, în pădure.

ANNA HOPE - Sala de bal (Editura Humanitas, 2016, 304 pp.)

Dacă Ella şi John sunt (previzibile) victime, doctorul Charles Fuller este singurul personaj care îl surprinde pe cititor, pentru că, dacă la început va părea că este medicul tânăr care poate aduce o schimbare în bine în ospiciul rigid, prin faptul că le cântă muzică clasică la pian pacienţilor, destul de repede el va aluneca pe o pantă malefică. Mai întâi pentru că, muzician ratat fiind, vrea să se remarce totuşi în meseria pe care a ales-o din cauza părinţilor lui şi să scrie un articol despre sterilizarea bolnavilor mintali, practicând el însuşi o asemenea intervenţie. Apoi, pentru că, neputând să-şi asume propria-i homosexualitate, un soi de demon al răului apare în el şi vrea să se răzbune pe unul dintre pacienţi, pe John Mulligan. Nu îi reuşeşte cu acesta, dar îi reuşeşte cu tânăra Clem. Trebuie spus că deriva şi haosul din mintea doctorului Fuller sunt parcă mai bine descrise decât inocenţa din sufletul Ellei şi al lui John, confirmând clişeul că Răul e mai expresiv prezent în literatură... Destul de repede, cel care trebuia să vindece devine el bolnav, şi încă unul foarte periculos, şi e stopat abia după ce se face responsabil de o tragedie.

Roman de epocă, Sala de bal pune în lumină talentul special englezesc al corespondenţelor dintre natură şi stările sufleteşti. Există descrieri superbe de natură care rezonează cu stările Ellei şi ale lui John, iar natura este văzută ca sinonim al libertăţii, opusă cadrului carceral al ospiciului:

„Păsările se întorseseră. Mai întâi doar o pereche, ivită în pâcla întunecată de dinaintea zorilor; pata albă de pe piept fulgeră o clipă şi dispăru, de nici nu puteai fi sigur că nu ţi se năzărise, iar apoi cerul întreg se umplu de ele.

Lui John i se strânse stomacul văzându-le.

- Şi cum ziceai că le spune? îl întrebă pe Dan; nu ştia decât cum le spunea tatăl lui în irlandeză, fainleog.

- Rândunele, mio capitano, răspunse Dan, şi chiar atunci o rândunică coborî în picaj deasupra capului lor, o bona prevestire. Îşi linse degetul şi îl ridică în bătaia vântului. Simţi mirosul, chavo? Vântul şi-a schimbat direcţia. Acum vine dinspre apus. Vara nu e departe, adăugă, şi faţa i se încreţi, numai zâmbet“.

Destinele celor doi pacienţi abuzaţi, Ella şi John, iau o întorsătură neaşteptată, pentru că cititorul îşi poate imagina, la început, că tragedia va lovi crunt în ei; or, va avea o surpriză. Aşa cum doctorul devine din benefic – malefic, şi tragedia loveşte acolo unde cititorul nu se aştepta. Deşi firul narativ e desfăşurat într-un ritm foarte lent, nu există o totală previzibilitate.

Nu există nici happy-end, nici dezastru total, în final, în romanul Sala de bal, ci o poveste omenească plină de nuanţe. Epoca de început de secol XX, când psihiatria era primitivă, este înfăţişată obiectiv, iar punctele de vedere ale personajelor principale (Ella, John şi Charles Fuller) se întrepătrund pe tot parcursul textului, dând impresia că avem acces la interiorul lor, rând pe rând.

Este ceea ce, dincolo de latura documentară bine asigurată de scriitoare, face din roman o lectură emoţionantă: talentul Annei Hope de a crea nişte personaje din perspectiva sensibilităţii, a nevoii lor de iubire şi de renaştere. Născute în sărăcie lucie şi crescute în suferinţă, ele aspiră la armonie şi afecţiune. Imaginile sufletului Ellei şi al lui John rămân, la final, să îl urmărească pe cititor, ca nişte crisalide care izbutesc – cu greu - să devină, metaforic vorbind, fluturi. Nişte fluturi singuratici, melancolici, dar care sunt recompensaţi - în cele din urmă - cu mult râvnita libertate

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22