Amorul e mereu supt vremi

S-ar fi putut intitula Wiktor și Zula. Doi iubiți despărțiți periodic de vitregiile sorții. O perspectivă romantică prin excelență – azi, Denis de Rougemont ar fi putut trata filmul într-o anexă din Dragostea și Occidentul, alături de menestreli și Wagner. De altfel, însăși opțiunea pentru un laitmotiv – de la genuinitate rurală la rafinament jazz – trădează afinitatea cu autorul lui Tristan și Isolda. Finalul e în același duh: la capătul unor (oarecum fortuite) adultere întortocheate, doar o pseudo-căsătorie funebră. Titlul ales, în schimb, de Pawel Pawlikowski sugerează, totuși, un alt accent. E ca și cum Wagner ne-ar fi lăsat opera Feudalismul, de pildă. Chiar dacă intens preocupat de fascinația estetică a unei istorii legendare, cadrul medieval e, în cazul său, doar un fundal pentru o tragedie, în fond, intimistă – o ingenioasă montare din zilele noastre îl punea pe erou să tot tragă o canapea după el, în timpul duetelor cu iubita sa. Relațiile de suzeranitate feudală și riva­litățile monarhice sunt doar un pretext pentru un triunghi amoros care ar fi fost la fel de patetic și dacă cuprindea un băcan, o spălătoreasă și un pierde-vară – o lecție de care Hollywoodul nu se mai sa­tură. În Războiul rece, dimpotrivă, tocmai detaliile de fundal, chiar dacă nu exhibate, conferă ritmul. Cuplul se face și se desface după cum îi dictează istoria. Bieții amanți sunt chiar supt vremi, vorba cronicarului.

Cu o astfel de intenție, marea provocare devenea scenariul. În acest sens, alegerea succesivelor panouri de fundal a dat rezultate nu la îndemâna oricui. Fiecare act al dramei a devenit și un semnificativ concentrat de istorie. Ca strategie generală, urmată cu obstinație: o privire nu spre marile evenimente, ci spre reverberațiile lor în contexte secunde. Preocuparea inițială a protagoniștilor e folclorul. Etnomuzicologia luase amploare în prima jumătate a secolului trecut, atât pe valul autolegitimării culturale a noilor state naționale, cât și prin reconfigurarea raporturilor dintre diversele arii muzicale, în pragul exploziei culturii de masă. Unii căutau inspirație artistică – Enescu al nostru, de pildă –, alții resurse pentru fantasme etniciste. Unii pregăteau saltul de la popular la pop, iar alții doreau doar să salvgardeze comori amenințate de uitare și risipire. E și cazul lui Viktor, care bântuie sate pierdute prin gerurile postbelice după cântecele țăranilor. E însoțit de viitorul său rival, șoferul dubiței de etnomuzicologi pe teren. Un rival care-i va fura nu doar iubita, ci și munca. Mai ales munca, căci iubita e doar o victimă colate­rală. Comunismul biruitor va racola în solda sa folclorul, în numele unui populism egalitar, dar și al unei contraculturi în raport cu urbanitatea burgheză. Estetica populară se preta mai bine decât multe altele unei propagande mitizante și unui patos idealist strunit cu perversă abilitate. Iar predilecția pentru stilizare o transforma în costum ludic pentru un trup prematur anchilozat prin dogmatism ideologic. În plus, dansurile țărănești cores­pundeau, tehnic vorbind, unei coregrafii autoritare, departe de improvizații dezlâ­nate ca-n odiosul capitalism. Noua școală capătă drept sediu un conac părăsit, iar cursanții debarcă într-un noroi simbolic, fără nazuri de căpătuiți. Fostul șofer – să ne amintim de caloriferistul filosofilor din Cel mai iubit dintre pământeni – și-a depășit deja condiția: po­litruc cultural, cu maniere securiste, nomenclaturist în devenire. Are complexul superiorității etnice – e , în fond, produsul unui naționalism omogenizator – și pusee antisemite – dacă nu poate să slavizeze chipul unei evreice, măcar i-ar blonzi părul prea brunet. Talentul de prelucrător muzical al lui Viktor îi e util, dar vreun gust nepermis – religios, de pildă – nu-i de tolerat. În fond, biserica lângă care se ușurează într-o zi cețoasă de iarnă e deja în ruină, chiar dacă instinctul său îl împinge (încă) să-și facă o cruce la vederea resturilor de icoană. Și în ruină trebuie să zacă mai departe – chiar dacă iubita, obli­gată la spovedanii securiste, nu-și va abandona credința și, la final, nici ruina, unde va sluji în locul preotului o taină macabră. Un conac și o biserică abandonate – așa începe regimul. Burghezi, nobili ori preoți nu vedem. Nici nu mai erau prea vizibili: eliminați, margi­nalizați ori pierduți în mulțime. Și chiar dacă Biserica a rămas vie, prezența și influența sa s-au restrâns semnificativ – secu­larizarea era mai veche, dar comunismul s-a străduit s-o potențeze. Viktor și Zula se strecuraseră: erau utili și vulnerabili, oportuniști la nevoie, mai degrabă încuiați în dorința lor de supraviețuire. Cu mulți ca ei s-a construit noua societate. E doar primul exemplu (în cronologia tramei filmului) al remarcabilului mod în care regizorul și scenariștii au selectat un minim de ingrediente semnificative pen­tru a contura caracteristicile unei epoci. Mai exact, ale succesivelor etape ale unei epoci.

Urmează climaxul stalinist, cu liturghiile sale hipnotice, nouă convergență de ico­nic și coregrafic, cu fastul spectacular al unei pretinse izbânzi permanente, cu competiția tămâierilor encomiastice, cu exuberanța unei obsesiv invocate descă­tușări epocale. Folclorul s-a dovedit, din nou, suficient de docil pentru a se înjuga la concurența cu rivalii de dincolo de Cortină și de Ocean, cu barocele coregrafii ale musical-urilor hollywoodiene. Zula e replica stalinistă a lui Ginger Ro­gers, fără însă mari așteptări solistice – cum se și cuvenea într-o democrație populară. E, în același timp, perioada de glorie a internaționalismului comunist, unde noile amiciții ideologice erau întărite și de schimburi culturale de tot felul. Așa ajung la aceeași masă de chef nemții și polonezii, care cu doar câțiva ani în urmă se urâseră de moarte. Ar fi putut și Zula să-și aleagă un neamț chipeș, măcar să scape de hărțuitorul ei compatriot – multe familii mixte s-au născut, pe atunci, așa. A ezitat, însă. Putea, în primul rând, să-și urmeze iubitul în celălalt Berlin, cum conveniseră împreună, iar de acolo în liberul și prosperul Occident. Exilul nu e niciodată o opțiune facilă, iar viața ei în Polonia nu era așa de rea pe cât o prezentau zeloții anticomuniști. În fond, după o perioadă la Paris, ea se va reîntoarce, fără a avea ceva serios să-i reproșeze iubitului. Nu s-a putut adapta, iar gelozia ei era și expresia unei vulnerabilități. Inițial, la Berlin, intuise eșecul ei ca fugară.

Episodul iugoslav e post-stali­nist. Deja relațiile se reluaseră după demonizata schismă titoistă, dar rivalitățile comunismelor din ce în ce mai naționale împiedică livrarea lui Viktor autorităților Poloniei prietene. Chiar și o anumită destindere în raporturile cu Occidentul permisese un turneu - cândva de neconceput, la Paris – cu securiști nu suficient de vigilenți încât să prevină o ilicită întâlnire nocturnă. Viktor se adaptează noului mediu cultural, deși nu fără nostalgii. Trece la jazz – în mare vogă în tandem cu existențialismul parizian – și face aranjamente muzicale pentru horror-uri la antipodul optimismului ideologic. Începe și epoca rockului, care va face apoi mai mult pentru erodarea comunismului decât strategiile militare. Dar nici o astfel de beție coregrafică, nici boema multiculturală n-o liniștesc pe Zula, care se va repatria fără preaviz.

Viktor încearcă s-o urmeze, mai întâi pe căi legale. Dar tot ce i se oferă e să devină turnător în cercurile emigrației – o obsesie a regimurilor comuniste, conștiente de propria ilegitimitate funciară. Apoi alege, implicit, lagărul. O realitate departe de ochii mulțimilor, nouă ocnă a muncii forțate, unde frângerea personalităților refractare se îmbina cu patosul marilor șantiere. Va ieși de-acolo cu prețul degetelor (și carierei) zdrobite, dar și al unui mariaj de conveniență al iubitei, care-i dă un moștenitor rivalului pentru a-l determina să intervină în favoarea eliberării lui.

Timpurile, însă, se schimbă din nou, dincolo de persistența regimului. Pentru noua mică-burghezie proletară, folclorul local nu mai e suficient. Varie­teul comunist se deschide modelor occidentale, astfel încât Zula însăși lasă la o parte costumele populare pentru o perucă și un machiaj care să-i atenueze trăsăturile slave, nepotrivite pentru sonoritățile mexicane. În fond, tot de ritmuri folclorice e vorba, dar trecute prin alte filtre și înjugate la alte gusturi. Radicalul conflict ideologic de altădată lasă locul unei anumite permeabilități culturale, premiza viitorului epilog al Războiului Rece. Dar până acolo mai e ceva vreme, iar prota­goniștii sunt obosiți. Se reîntâlnesc într-o toaletă pu­blică. Într-un loc similar debutase și iubirea lor, iar planul fugii (la care ea va renunța) e urzit într-una de tren. Spațiul intim ajunsese strâmtorat – Andrei Ma­kine glosase cu umor despre criza camerelor de amor în Uniunea Sovietică –, redus mai ales la nevoi de bază și devenit aproape comun. Și șlagărul lui Celentano vorbește de fapte – o mie de săruturi pe oră, 24.000 pe zi – în locul vorbelor. Dar faptele intime cer un alcov, care e, pentru mulți, carent. Nu întâmplător, construcția noilor apartamente populare a fost o temă favorită a noii cinematografii comuniste – și chiar dincolo de Cortină, în Acoperișul (1956) neorealist al lui Vittorio De Sica, de pildă.

Realizatorii de filme istorice au mereu o opțiune tentantă la îndemână: împletirea cu o poveste de dragoste. Nu e vorba doar de o rețetă cu succes de public, ci și de o provocare hermeneutică. Dacă istoria publică și cea intimă sunt profund întrețesute, nu e datorită unei invenții estetice. Nu există iubiri în afara istoriei – cuplurile nu trăiesc în bule ca-n grădina lui Hieronymus Bosch –, dar nici istorie fără mizele iubirilor: e un dublu versant antropologic. Viktor și Zula nu sunt otrăviți de o pasiune devoratoare, aruncați în abisul autodistrugerii de o patologie regresivă, ci se sufocă în plasa dialectică a unei versatile realități istorice. O iubire nu se întreține în pofida a toate, ci se forjează în cuptorul cotidianului – dacă ignorăm asta, doar încurajăm o fantasmă pseudointimistă. În același timp, istoria poate distruge iubiri, dar nu le poate devaloriza. Până și rivalul ajuns nomenclaturist a făcut tot ce-a putut pentru a o păstra pe Zula.