Pe aceeași temă
In ce consta premiera? Ei bine, in cele aproximativ 500 de pagini de text, Adrian Paunescu reuseste o dubla "performanta": pe de o parte, scrie versuri ce amintesc de inceputurile poeziei romanesti, pline de "ohtaturi" retorice si de lesinuri teatrale, demne de Costache Conachi ("Lacrimi, vaiete, suspinuri, cand si cand cate-o suflare,/Lesine necontenite si de viata curmatoare") sau de mai "tanarul" Rica Venturiano cu al sau "sufar peste poate/parca sunt turbat", si, pe de alta parte, prin maniera in care abordeaza problematica esecului in dragoste, poetul se dovedeste un candidat serios pentru emisiuni gen "Din dragoste" (girata de Mircea Radu la Antena 1) sau "Iarta-ma" (cu Raluca Moianu, la TVR 1).
"Am trait, am murit si am scris aceasta carte in zilele si noptile perioadei 22 decembrie 2002-11 ianuarie 2003" sta scris pe pagina de garda a volumului Liber sa sufar. Putin mai jos, pe aceeasi pagina, intr-un chenar subtire, se precizeaza febril: "Prima editie, 15 ianuarie 2003: 5.000 exemplare; A doua editie, 22 ianuarie 2003: 5.000 exemplare; A treia editie, 30 ianuarie 2003: 7.000 exemplare". Iata o alta premiera, editoriala si financiara de data aceasta, un veritabil record in materie de difuzare, vanzare si reeditare - 3 editii in doar 15 zile! - daca nu ar fi vorba, de fapt, doar de tiraje suplimentare ale aceleiasi editii si nu de editii diferite (vezi DEX). Manat de aceeasi frenezie confesiva, Adrian Paunescu simte nevoia sa explice, in amanunt, toate etapele laboratorului sau poetic: "Din doi in doi este a doua carte, pe care am scris-o si o public, de la 22 decembrie 2002 incoace. In acest timp, am reinceput lucrul si la romanul Vinovat de iubire. A fost cea mai grea si mai fertila perioada din viata mea. Sa fie suferinta impozitul natural pe creatie?" - se intreaba patetic autorul, pentru a conchide apoteotic: "Doamne, nu-mi lua durerea!".
De altfel, aceeasi constiinta a istoricitatii fiecarui gest si a fiecarui cuvant rostit il determina pe poet sa noteze, la sfarsitul celor mai multe dintre poeziile din aceasta a doua carte, data si locul in care au fost scrise. "Transcriu halucinant aceasta carte" marturiseste Adrian Paunescu, inca din primul vers din Liber sa sufar, asumandu-si astfel statutul de copist al realitatii, preocupat sa redea evenimentele, pentru care dragostea nu mai are de mult doar o rezonanta personala, ci dobandeste statutul unui fenomen social, la care sunt somati sa asiste toti contemporanii. Convins ca tot ceea ce i se intampla este de interes planetar, Adrian Paunescu crede ca a sosit "momentul unui poem explicit,/Despre aceasta cea mai mare dragoste a mea/Si despre ceea ce unii au inceput sa numeasca/Slabiciunea mea nejustificata..." si recunoaste "ca nu mi-e rusine, nici jena si nici/Frica sa marturisesc". Acestea sunt, de altfel, coordonatele majore ale celor doua carti paunesciene din 2003: poeme explicite, ba chiar hiper-explicite, in care ni se ofera detalii picante, barfe, schimburi de replici intre cei doi parteneri si comentariile galeriei, o dragoste racnita in piata publica, spre deliciul unei audiente dependente de telenovele si de emisiunile lacrimogene in care abunda declaratiile de amor, despartirile, iertarile si surprizele in vazul (si auzul) intregii natii. Marturisirea este un urlet continuu, suferinta este teatrala, iar versurile de un comic involuntar ce aminteste de epoca de pionierat a poeziei romanesti. Nimeni nu neaga usurinta cu care Paunescu versifica faptul divers, dar cheia muzicalitatii poemelor sale sta in banalitate, a temelor, a rimelor, a raporturilor sintactice si semantice.
Versurile suna, intr-adevar, din coada, dar platitudinea lor este atat de evidenta, incat te intrebi ce diferenta, alta decat ritmul si rima, este intre ele si un articol dintr-un ziar de scandal. Citez la intamplare: "Nu cred ca am sa pot, intr-adevar,/S-o tarai meritat prin tribunale,/Dar nu suport sa creada ca sunt prost/Si trag in jugul actoriei sale"; "Contrasemnez ce-am declarat mereu,/Ea suferea, ca de un fel de crima,/Ca de-un pacat, urat de Dumnezeu,/Ca n-avem prunci si e nelegitima"; "De cand te-ai dus si nu mai pot dormi,/Cu somnifere doctorii ma-nsala,/Si parca-mi scade pofta sexuala/Pan-la venirea zorilor de zi"; "Poti deveni un clopot la un schit,/Poti deveni o curva, pe centura,/Oricum, eu n-am sa neg ca te-am iubit/Si-ai fost cea mai fierbinte si mai pura"; "Sa aiba ea tupeul de marlan,/Cu cel care-o iubeste, a se bate,/Pentru a-l acuza necrutator/De dragoste si penibilitate?". Nesustinut de o constiinta estetica, prozaismul se traduce aici prin vulgaritate, iar excesul de detalii si gesturi patetice creeaza ilaritate, facand inutil orice efort intelectual si orice tentativa de interpretare.
Pentru a raspunde la intrebarea ce valoare are sentimentul in poezie, G. Calinescu apela, in al sau Curs de poezie din 1939, la o poezie "plina de sentiment", decupata din presa literara a vremii: "Ma doare sufletul,/Ma doare inima/Ma doare dorul,/Ma doare tot ce-mi aminteste/De clipele noastre dragi..." suspina anonimul autor citat. "Versurile sunt fireste rizibile pentru cei care au o oarecare notiune de poezie - comenteaza malitios criticul -, dar pentru omul simplu ele sunt zguduitoare, caci de cele mai multe ori prin sentiment se intelege marturisirea unei mari dureri si unei mari pasiuni, la acestea reducandu-se dupa vulg sentimentele posibile". Concluzia, nu doar cea a lui G. Calinescu, ci a unei intregi pleiade de poeti, critici si teoreticieni literari din secolul XX, este ca "poezia nu are nici o legatura cauzala cu sentimentele asa-zis adevarate si nici nu urmareste sa trezeasca sentimente". In poezia lui Adrian Paunescu insa, "sinceritatea" este la mare pret - Diferenta e sinceritatea este, de altfel, titlul unui poem in care autorul se prezinta: "Eu, insa, n-am puterea sa m-ascund/Si ma caiesc atunci cand fac pacate/Si cu sinceritate trec prin toate,/Chiar si printr-o mocirla fara fund" -, simtul umorului lipseste cu desavarsire, ca si cel al masurii, soapta devine racnet, confesiunea se transforma in rechizitoriu, penitenta suna a amenintare, iar declaratiile de dragoste se confunda cu barfele chivutelor in piata. Aceeasi obsesie a "sinceritatii duse pana la capat" face din poemele incluse in cele doua volume o insiruire de texte tautologice, in care predomina epicul, repetitiv, plat, interesant pentru publicatii gen VIP sau Star, dar nepotrivit pentru poezie: "Si, acum, pentru a fi cinstit pana la capat,/Trebuie sa-mi recunosc lasitatea din clipa/In care, fara vehementa, m-ai rugat sa avem un copil/Si visai sa se nasca in jurul datei de 20 iulie 2003,/La sarbatoarea de 60 de ani ai tatalui sau. Am ezitat,/M-am gandit la ce inseamna un copil la batranete/Si la fetita mea, care ar fi trebuit sa inteleaga,/Si la scandalul celor care ma urasc, si la tine,/Si la mine, care trebuia sa-mi asum responsabilitatea/A inca 20 de ani de viata, ca sa-l putem creste". De fapt, aceasta este, pe scurt, "povestea", reluata mereu in versuri cu rima sau in versuri albe.
Temperament de Nae Girimea deghizat in versificator de ocazie, autor de absconse poeme-ntr-un vers (ca acest Gata de lupta: "Vertical, orizontal, nechezatul unui cal!"), gata oricand sa sufere in fata natiunii, in numele careia poarta "batalii" la televizor, Adrian Paunescu se vede pe sine ca autor predestinat unei posteritati marete, capabil sa nemureasca, in opera sa, orice biet muritor ce-i intra in viata. In pofida declamatiilor sale zgomotoase si a istericalelor prelungite pret de doua volume, dincolo de vopseaua stridenta, statuia inaltata de poet este o biata statueta de ipsos, ciobita si perisabila, dintre acelea ce se vand cu sutele in talcioc. Cat despre versurile "sincere" ce consemneaza o suferinta atroce, sa ne aducem aminte cum sunau poeziile de dragoste in secolul al XIX-lea: "Mimo, sufar, sufar, si nu mai am pace;/Gandurile mele zbor pe urma ta,/Mimo, nu te duce, caci ce ma voi face?/Mila si iertare! vai, nu ma uita!/.../Mimo, ratacitul ratacirea-si plange;/Nu-l lasa sa piara, tinde-i mana ta./Mimo, leaga-mi rana c-a curs destul sange,/Mila si iertare! ah! Nu ma uita!". Nefericirile amorului sunt aceleasi, dar din naivitatea amuzanta a liricii erotice de acum doua veacuri n-a mai ajuns nimic la bardul contemporan. Parasit de o iubita ingrata, acesta se consoleaza cu o amanta mult mai docila, chiar daca o astfel de relatie tine mai curand de perversiune: "Asa ar fi, pana la urma, drept,/Asa s-ar implini destinul meu,/Sa mor strangandu-mi patria la piept,/Cu ochii atarnati de Dumnezeu.//Nu e nimic mai important ca ea,/Chiar daca o deprima oameni rai,/Noi tara n-o putem negocia/Si nu putem sa fim sau nu ai sai". Perversiune, desigur, mi s-ar putea obiecta, dar, cata vreme are coloratura patriotica, este permisa!
