Andrei Pleșu – conferințe de referință

Cristian Patrasconiu | 25.07.2017

Parafrazând titlul unei alte cărți scrise de Andrei Pleșu, putem spune cu referire la Despre inimă și alte eseuri că avem de-a face cu o carte–remember: inactuală, într-un sens aparte! – despre frumusețea (poate) uitată a reflecției făcute cu har și sens.

Pe aceeași temă

 

Pentru ultimele decenii, numele domnului Andrei Pleșu este o referință luminoasă și atunci când vine vorba despre amenajarea igienică (și exemplară chiar) a spațiului pu­­blic, a agendei publice de la noi. Un spațiu public al normalității sau întru nor­malitate are, minimal, ne­voie de oameni și de ins­tituții. Împreună, oamenii și instituțiile pot construi tradiții – inclusiv (și, de fapt, de dorit în acest fel) tradiții de bune practici. Ei bine, în toate aceste pri­vin­țe, Andrei Pleșu este un re­per fundamental. În alte cuvinte, alese aici anume doar pentru sensurile lor po­zitive: domnia sa este un om-instituție. În fond, domnul Pleșu este un mare creator de spațiu public sănătos, de instituții care scot țara noastră din provincialismul mes­chin (fie că este vorba despre zona gu­ver­namentală, fie de cea mediatică sau pur și simplu de zona academică); nu în ultimul rând, domnia sa e autor (și regizor, și ac­tor) al unor prezențe publice de manual (al excelenței).

 

Să fac un scurt survol; deși, în sine, acest subiect ar merita multe pagini de revistă – și vă rog să nu vă gândiți că nu ar fi po­trivit pentru presa autohtonă, de regulă, ahtiată după scandal; este cum nu se poa­te mai potrivit – căci aici, în privința fap­telor publice ale domnului Pleșu, avem un scandal al binelui permanent. Așadar, ia­tă câteva dintre „bifele“ lui Andrei Pleșu în raport cu ideea de spațiu public nor­mal, sănătos, referențial. Scurtissim, poa­te chiar în ordine cronologică: un mandat de ministru al Culturii care este citat drept reper în materie de eficiență ins­ti­tuțională când vine vorba despre mi­nis­te­rul în cauză; o publicație excelentă (Di­lema, acum Dilema Veche), un colegiu aca­demic fără termen de comparație în Ro­mânia, performant la nivel înalt și pe pia­ța culturală internațională (NEC). Adaug: cărți consistente și cu mare succes de pu­blic. Nu în ultimul rând, printre multe al­tele de fapt: conferințe publice – și, în această privință, o dată în plus, Andrei Ple­șu este o referință superlativă.

 

Aceste două ultime direcții men­ționate în legătură cu per­so­na­litatea extraordinară a dom­nului Pleșu au provocat, de alt­fel, și cea mai recentă carte a dom­niei sale. Într-un fel, care nu ar fi ne­adevărat, s-ar putea spune că avem de-a face cu o carte a conferințelor. Desigur, în­să, că ea este mult mai mult decât atât. Se numește Despre inimă și alte eseuri – à propos: un succes (și de) public al Hu­manitasului nu numai la Bookfest, acolo unde a fost cea mai bine vândută carte a editurii – și este o antologie care include patru ample eseuri, fiecare dintre ele fiind rulate, cu ecouri publice și mediatice sem­nificative, în cadrul mai multor conferințe publice ținute în intervalul ultimului de­ceniu și un pic.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-patraasdasdsasconiu.jpg

ANDREI PLEŞU - Despre inimă și alte eseuri (Editura Humanitas, 2017, 160 pag.)

„Suntem confiscați de «actualitate»! Adi­că de «știri», «analize» politice, in­for­mații de ultimă oră, confruntări de par­tid și reportaje de front din peisajul ins­tituțional al momentului. Toate «fier­binți» și trecătoare. Cartea de față în­cear­că să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pen­tru a sonda teritoriul unor aparente «inac­tualități»: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda re­le­van­ței lor universale și a im­pactului lor constant asu­pra vieților noastre. «Inac­tualități» care ne macină subliminal, care cons­ti­tu­ie, de fapt, substanța ine­vi­tabilă a căutărilor, spai­melor și nedumeririlor noas­tre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi «edificat» asupra pro­­blemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și pro­mi­siu­nile bătrâneții, meteahna prostiei, sen­sul răului. Dar va regăsi, poate, un re­per­toriu de întrebări acute, cu a căror țesă­tură nu mai apucă, «ocupat» cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte pro­me­nade igie­nice, în afara hărțuielii coti­di­ene“, no­tează Andrei Pleșu în preambulul cărții cu privire la specificitatea acestor te­matici și, pe cale de consecință, cu privire la di­ferența specifică a acestui demers edito­rial.

 

„Inactualitățile aparente“ menționate de d-l Pleșu fac referire la – ordinea este cea în care acestea intră în carte – a) inimă, b) bătrânețe, c) prostie și d) problema rău­lui. De asemenea, în finalul cărții, există o addendă folositoare în care sunt înșirate „câteva propuneri de lectură“ – toate acestea fiind, desigur, relative la orizontul tematic în interiorul căruia există această carte.

 

Există multe note care unesc aces­te patru texte. Desigur, unitatea vine (poate mai ales) din struc­tura și capitalul de afirmații cu privire la diversele „etaje“ (ling­vistice, filozofice, istorice, literare, socio­logice, antropologice, religioase) ale ana­li­zei celor patru mari și atât de generoase te­me. Dar, deopotrivă, cele patru texte stau foarte bine împreună (așezate într-o carte) și prin condiția interogativă pe care le-o conferă Andrei Pleșu. În sensul aces­tor două precizări, Despre inimă și alte eseuri este o carte care strălucește în/prin arta sa eseistică, inclusiv prin calitatea în­trebărilor, care ridică valoarea unei teme sau a alteia. Ea este, deci, o carte în care, în mod cu totul admirabil, găsim (de fapt, citim printre rânduri) și un fel de tehnică de a pune întrebările care se cuvin a fi puse, astfel încât, nu neapărat răspun­zându-li-se până la capăt, temele în dis­cuție să fie îmbogățite cu straturi neaș­tep­tate de sensuri.

 

Mai este ceva care sare în ochi, cum se spune. În mod evident, pentru trei dintre cele patru teme, mai cu seamă în partea a doua a acestor eseuri, are loc o trecere de ni­vel, o ridicare a temei, o, așa-zicând, ver­ticalizare a ei; în alte cuvinte, există o evidentă și explicită dimensiune teologică a analizelor pe care le face (și) aici domnul Pleșu și care lărgește, adâncește și înalță, în moduri extraordinar de fertile, aceste teme foarte complexe în fond. De aici, lo­gic de altfel, inactualitatea imediată, dar și – mai ales – actualitatea de profunzime a lor.

 

À propos de această ridicare la teologie a re­flecției pe care o face d-l Pleșu în cadrul celor patru conferințe mai înainte men­țio­nate, iată, doar ilustrativ, câte un punct din fiecare eseu care atinge altitudinea mai înainte menționată. „În spațiul creș­tinismului răsăritean, se vorbește despre rugăciunea inimii. Există, se spune, o ru­gă­ciune a buzelor – formală, exterioară -, există o rugăciune a minții, adică a efor­tului intelectual de a înțelege și de a dia­loga cu Dumnezeu, și există rugăciunea inimii, a minții coborâte în inimă. (...) Ei bine, rugăciunea inimii e unitivă, tocmai pentru că readuce în același punct, în ace­lași spațiu mintea și inima, lumea și eul, pe om și pe Dumnezeu, infinitul mic și infinitul mare.“ (p. 38). „Fiecare vâr­stă așteaptă vârsta următoare și se pre­gătește pentru ea. Singură bătrânețea aș­teaptă altceva. Nu o altă vârstă, ci o altă stare, un alt statut, o altă viață. Cu alte cu­vinte, bătrânețea se caracterizează în mai mare măsură decât alte vârste prin ce­ea ce Kierkeggard numea «misterul bi­locației». Bătrânul e, simultan, în două planuri diferite: aici și dincolo, acum și în viitor, pe pământ și în cer.“ (p. 82-83) Și mai departe, ultimul eseu al acestei cărți: „lucrurile se complică însă dacă vrei să pui în legătură existența răului cu conceptul unei ordini supra-naturale, al unei ordini divine, aflate, principial, în incompatibilitate cu ideea de «rău». Din acest moment, nu mai vorbim, strict, de «cauza» răului, ci de «sensul» lui.“ (p. 124).

 

Există, pe de altă parte, și o anu­me pedagogie a conferințelor pu­blice și, în legătură chiar cu ideea pedagogiei, invoc, spre finalul acestui text, și un pasaj din cel de-a patrulea eseu al cărții – acela dedicat ideii de prostie. Iată: „există, to­tuși, un antidot (parțial) al prostiei sau, măcar, o minimală terapeutică a ei: edu­cația. Nu e vorba să îi tranformi pe «pa­cienți» în știutori de tip enciclopedic. Prostia e altceva decât pura ignoranță, ca­re se poate combate prin informare. Pen­tru prostie e nevoie de alte instru­men­te și îmi fac iluzia că învățământul au­toh­ton e preocupat să le identifice. Mai ales învățământul secundar care, din punctul meu de vedere, ar trebui să beneficieze de tutela unui minister aparte, fiindcă pu­ne probleme de cu totul alt tip decât în­vățământul universitar“ (p. 111-112).

 

Parafrazând titlul unei alte cărți scrise de Andrei Pleșu, putem spune cu referire la Despre inimă și alte eseuri că avem de-a face cu o carte–remember: inactuală, în­tr-un sens aparte! – despre frumusețea (poate) uitată a reflecției făcute cu har și sens. 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22