Pe aceeași temă
Annie Ernaux s-a născut în 1940 într-un orăşel din Normandia. Părinţii ei, foşti muncitori, deschid un magazin alimentar în care sunt singurii lucrători. Spre deosebire de fetele din mediul ei, cea care a primit anul acesta Premiul Nobel pentru Literatură va face studii superioare şi va deveni profesoară. Se va căsători cu un bărbat din mica burghezie, ceea ce îi va inspira una din principalele teme ale romanelor sale : inegalitatea dintre clasele sociale. Fără a deveni o simpatizantă a comuniștilor decât odată cu sprijinirea candidaturii la alegerile prezidențiale a lui J.L. Mélenchon, Annie Ernaux are de o viață convingeri socialiste și poate fi revendicată lesne de către feministe, deși ea nu se consideră astfel.
Încă de la romanul de debut, Les Armoires vides (1974), literatura lui Annie Ernaux are o anumită ambivalenţă : textul scris la persoana întâi, care poate fi încadrat în genul autobiografic, în vremea aceea, când nu apăruse autoficţiunea, apoi aspectul sociologic, observarea fără vreo urmă de sentimentalism a diferenţelor de educaţie şi de stare materială dintre două pături sociale. Modul în care aceste diferenţe se exprimă cel mai vizibil e chiar limbajul personajelor. Ernaux nu va folosi celebrul perfect simplu al naraţiunii literare franţuzeşti pentru că, spune ea, oamenii nu vorbesc folosind perfectul simplu, ci perfectul compus.
Eroina din romanul de debut, « fiică de băcan », cum se numeşte chiar ea, spune povestea, reluată mai apoi, a « trădării » clasei sale sociale de origine, descrie jena, apoi ruşinea în faţa lipsei de educaţie a părinţilor ei, mediocritatea generală a mediul în care a crescut, evadarea de acolo graţie şcolii, în fine, ascensiunea socială datorată nu căsătoriei, care se va termina cu un divorţ, ci meseriei de profesoară şi apoi de scriitoare.
Fiecare experienţă de viaţă din Les Armoires vides va fi reluată şi dezvoltată în cărţile care vor urma, la care se vor adăuga şi alte experienţe, până atunci tabu în literatură, cum ar fi avortul, demenţa senilă, o tentativă de omucidere în familie şi cancerul de sân. Diferenţele dintre păturile sociale vor fi evocate din nou în Ce qu’ils disent ou rien (1977, căsătoria eşuată în La Femme gelée (1981), figura tatălui în La Place ( 1983), boala Alzheimer a mamei în Je ne suis pas sortie de ma nuit ( 1997), moartea mamei în Une femme (1988), pasiunea amoroasă într-o relaţie cu un bărbat căsătorit în Passion simple (1991) şi Se perdre (2001), încercarea tatălui de a-şi ucide soţia în La Honte (1997), amintirea unui avort făcut când era studentă în L’Evénement (2000), gelozia în L’Occupation (2002), depăşirea cancerului în L’Usage de la photo (2005). Rememorarea trecutului personal şi plasarea lui în spaţiul mai larg al unei fresce de epocă, reprezentând Franţa imediat după al Doilea război mondial, apare în volumul Les Années (2008), apoi Ernaux scrie povestea surorii ei mai mari, moarte la vârsta de şapte ani, în L’Autre fille ( 2011). Nu în ultimul rând, scriitoarea publică şi nişte texte cu caracter hibrid, nişte « etnotexte », după formula ei, în care descrie spaţii urbane cum ar fi metroul, trenul, supermarketurile, în volumele Journal du dehors (1993), La Vie extérieure (2000), Regarde les lumières mon amour (2014).
În ce priveşte stilul, Annie Ernaux e adepta unei scriituri neutre, « fără judecăţi, fără metafore, fără comparaţii romaneşti », un stil « obiectiv, care nici nu pune în valoare dar nici nu devalorizează faptele povestite ». Pentru scriitoare, nu există « niciun obiect poetic sau literar în sine ». Scrisul e motivat de « o dorinţă de a răsturna ierarhiile sociale, scriind în acelaşi fel despre obiecte considerate nedemne de literatură, cum ar fi supermarketurile, trenul RER, sau altele, mai nobile, cum ar fi mecanismele memoriei, senzaţia timpului etc, asociindu-le ». Scriitoarea se compară cu un om de ştiinţă care observă cu acuitate şi transcrie la rece ceea ce îi diferenţiază pe semenii săi în funcţie de gradul lor de educaţie şi de starea lor materială. Deşi părăseşte provincia, nu se simte integrată nici în burghezie, în urma mariajului : « Sunt un transfug. Mă poziţionez ca etnolog ».
Romanul La Place (1984), pentru care primeşte Premiul Renaudot, are ca epigraf un citat din Jean Genet : « Am să mă hazardez să dau o explicaţie : să scrii este ultimul gest pe care îl poţi face după ce ai trădat ». Ernaux mărturiseşte că după ce a făcut din tatăl său un personaj şi din viaţa lui un destin fictiv, i se pare că e vinovată de o trădare continuată a vieţii în literatură. Dacă şi-ar fi rafinat stilul, l-ar fi trădat încă o dată pe tatăl ei, care vorbea incorect gramatical, în vreme ce ea, devenind scriitoare, are puterea să se joace cu cuvintele. În ochii părinţilor ei, mediul burghez e perfect, este ideal, şi la fel este şi pentru ea până ajunge să facă parte din el şi să trăiască deziluzii. Burghezia se dovedeşte a fi « o mască elegantă », politeţea ei e doar de faţadă iar falsul interes pe care îl arată e o convenţie. « În La Place, am vrut să arăt o anumită cultură şi asta fără să îi aplic o privire critică. Adică nefăcând din ea o cultură dominată, ci descriind-o aşa cum este ».
Ernaux afirmă clar că încearcă să scrie în limba muncitorilor şi a celor din Normandia, care au reprezentat lumea ei până la vârsta de 18 ani : « Ceea ce mă interesează este să regăsessc cuvintele cu care gândeam despre mine şi despre lumea din jurul meu ». Scriitoarea îşi etichetează scrisul ca fiind « plat » (« l’écriture plate»), ceea ce echivalează cu formula « écriture blanche » a lui Roland Barthes, din Le degré zéro de l’écriture. Ea ţine de puritatea exprimării şi de o înţelegere uşoară a cuvintelor, pentru cei din lumea ei de origine, în care, cum spune ea, « niciodată un cuvânt nu era confundat cu altul ».
Annie Ernaux se apropie de demersul sociologic la nivel tematic şi stilistic, aşa cum am menţionat deja. În ciuda faptului că scrie la persoana întâi, ea se consideră reprezentativă pentru o întreagă comunitate : « Mă consider în mică măsură o fiinţă singulară, în sensul de absolut singulară, ci ca o sumă de experienţe, de asemenea de determinări, sociale, istorice, sexuale, de limbaj, şi care se află continuu în dialog cu lumea ( trecută şi prezentă) , totul formând, da, în mod necesar, o subiectivitate unică. Dar mă folosesc de subiectivitatea mea pentru a regăsi şi a devoala mecanismele sau fenomenele mai generale, colective ». Annie Ernaux se distanţează la un moment dat de sociologie, ceea ce e şi firesc, pentru că se doreşte a fi şi este scriitoare. Dacă vrea să răstoarne ordinea prestabilită a romanului, nu iese totuşi din câmpul literaturii.
În afară de familie şi de ierarhia socială, moartea e una din temele recurente la Annie Ernaux. Sora ei mai mare care moare prematur, sora pe care nu ajunge să o cunoască şi pe care bănuieşte că o înlocuieşte în ochii părinţilor ei, boala degenerativă a mamei, pericolul în care ea însăşi se află suferind de cancer - toate acestea apar şi planează ca nişte umbre întunecate peste viaţă pur şi simplu.
Condiţia femeii este o altă temă a literaturii lui Ernaux. Femeia tânără, care se mărită din dragoste şi constată că nu îşi mai permite să citească, în vreme ce soţul ei are tot timpul la dispoziţie, femeia divorţată, independentă, care îşi creşte copiii dar nu renunţă să fie seducătoare, să iubească cu gelozie, să aibă o aventură cu un diplomat rus, bărbat căsătorit, femeia nonconformistă care îşi permite o relaţie cu un bărbat mult mai tânăr decât ea, sau femeia speriată de cancer.
Ultima frază din volumul Les Années pare o sinteză a intenţiilor autoarei : « Să salvezi ceva din timpul în care nu vei mai fi ». Prima frază a cărţii fusese : « Toate imaginile [care] dispar… » .
Critica franceză o plasează pe Annie Ernaux nu doar printre scriitorii de autoficţiune şi printre aceia care au reînnoit romanul (prin teme tabu şi prin stil), ci şi printre reprezentanţii romanului numit « extrem contemporan ». Dominique Viart îl defineşte ca pe discursul care « pune sub semnul întrebării gândirea :îi arată rătăcirile, blocajele, impasurile, subînţelesurile şi refulările ». Noii scriitori ai romanului « extrem contemporan » sunt, în opinia lui Viart, « impregnaţi de o conştiintă sociopolitică acută şi se concep pe ei înşişi acolo unde literatura se întâlneşte cu etnografia ».
Annie Ernaux a fost foarte puţin tradusă în româneşte : în acelaşi volum, doar două romane, Pasiune simplă. Locul ( trad. de Vasile Zincenco, Ed. PandoraM, 2004), și Paradoxul fotografiei, -coautor Marc Marie- (trad. de Marie-Jeanne Vasiloiu, Ed. PandoraM, 2006).
