Pe aceeași temă
Intrată în uzul şi mentalitatea publice româneşti, mai ales printr-o strălucită parafrazare literară a unui mare scriitor, într-un roman de succes („Dacă dragoste nu e, nimic nu e!“ – Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda), învăţătura apostolului Pavel despre Dragoste şi bunurile ei, exprimată în cele 13 puncte ale capitolului 13 din Întâia Epistolă către Corinteni, rămâne una dintre chintesenţele spiritualităţii creştine.Îndelung dezbătute, timp de aproape 2.000 de ani, câţi au trecut de la scriere, semnificaţiile sale rămân perpetuu vii, arătând fiecărei generaţii adevărurile vieţii şi calea spre mântuirea sufletească.
În istoria creştinismului, în special, şi în cea a religiilor, în general, Saul din Tars, devenit Pavel, Apostolul neamurilor, în urma convertirii pe Drumul Damascului, de la a cărui naştere aniversăm două milenii, reprezintă un reper definitoriu, decisiv. După Iisus, el este personajul cel mai prezent în Noul Testament; făptuite la două decenii după moarte şi învierea lui Hristos, Epistolele şi itinerariile sale misionare au avut un rol fondator în zidirea noii religii, căreia cele patru Evanghelii, apărute decenii mai târziu, i-au oferit mai ales fundamentarea teoretică. Într-adevăr, prin asumarea misiunii de a propovădui învăţăturile lui Hristos în rândul neevreilor şi de a ajunge mai apoi la Roma, în inima imperiului, Pavel a făcut din creştinism o religie cu vocaţie universală, deschidere fără de care ar fi riscat a rămâne o simplă sectă, precum multe altele, în cadrul iudaismului.
Printre fundamentele gândirii sale, împrumutate de la Iisus, două rămân esenţiale: fraternitatea şi, deci, egalitatea tuturor şi solidaritatea prin iubirea întru Hristos Dumnezeu, drept „cheie“ a sa.
Celebrul capitol 13 al Epistolei cuprinde una dintre cele mai expresive, dacă nu cea mai înaltă definiţie a adevăratei iubiri umane. Pentru a o înţelege, să pornim de la ultimul paragraf al capitolului anterior: „Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale, care le întrece pe toate“: dragostea şi bunurile ei.
Aşadar, în privinţa darurilor operează o ierarhizare; în funcţie de spirit şi de discernământ, el invită la a face cea mai bună alegere. Dar există o cale superioară, care se situează la un alt nivel, căreia Pavel îi va etala bogăţiile şi exigenţele, este cea a iubirii.
Prin intermediul formelor paradoxale, deopotrivă prin amploarea şi intensitatea lor, sunt puse în antiteză calităţi umane şi daruri incontestabile, în raport cu care dragostea constituie absolutul. Fără iubire, graiul e numai aramă sunătoare şi chimval răsunător, cum şi darul proorociei, cunoaşterea tainelor ori credinţa nu sunt nimic, iar împărţirea avuţiei ori chiar jertfa arderii trupului nu folosesc la nimic.
Unul dintre resorturile dimensiunii artistice rezidă în diversele activităţi evocate şi sobrietatea limbajului consacrat iubirii, prezentată fără niciun complemenet calificativ: „dacă dragoste nu am“, dar repetată de 3 ori!
Definiţia propriu-zisă constă în 15 afirmaţii, cu tot atâtea verbe: dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptăţi, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Iubirea este sublimă pentru că este eternă, ea nu cade niciodată; în timp ce proorocii se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, iar ştiinţa se va sfârşi pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dintre toate aceste multe dimensiuni ale adevăratei dragoste, să ne oprim asupra refuzului injustiţiei. Pavel înrădăcinează în dumnezeire acest apel de a nu se bucura de injustiţie: „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr“. (Romani, 1,18).
Răul se află în lumea noastră, îl vedem că lucrează, trebuie să-i refuzăm împlinirea şi să-l combatem. Iubirea se află, din şi pentru totdeauna, exclusiv de partea adevărului. Ea pe toate le suferă, crede, nădăjduieşte şi radbă; imnul fără de egal pe care i-l închină astfel Pavel se încheie precum a început, prin formule pozitive: 4 verbe, fiecare completat prin expresia plenitudinii, reluată de patru ori („toate“).
După o asemnea expunere, nu rămâne decât o concluzie pe măsură: dintre cele trei ultime valori: credinţa, nădejdea şi dragostea, cea mai mare se impune aceasta din urmă!
Cel fel de dragoste? Este marele mister, nedezlegat definitiv şi complet nici până astăzi. Desigur, nu una carnală, ci una spirituală, nu una relativă, ci una absolută, nu una trecătoare, ci una perenă. În termeni biblici concreţi, ecuaţia se exprimă între semnificaţiile elenisticului agape şi romanicului caritas. Să încercăm a le desluşi înţelesurile.
Agape
Pavel foloseşte termenul grec agape, înţeles cel mai adesea, plecând de la traducerea latină prin caritas, drept caritate. Explicând semnificaţiile sale, teologul suedez A. Nygren arată că, dacă erosul presupune întoarcerea către cercetarea sinelui, opunându-se lui agape, dragostea oblatifă, jertfelnică, întoarsă către alţii.
În Epistole, Pavel foloseşte acest termen pentru a califica dragostea lui Dumnezeu pentru oameni: „...iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă“. (Romani, 5,5). Este o dragoste care se manifestă prin darul lui Iisus: „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi“.
Romani, 5,8). Şi de ea nimic nu ne poate despărţi. Iubirea lui Hristos prezent este un dar care transfigurează toate actele noastre, un sentiment fondator care vine de la Dumnezeu şi inspiră acţiunea credinciosului: „Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea e deci împlinirea Legii.“ (Romani, 13,10). Aici, Pavel se întâlneşte cu evanghelistul Ioan în interpretarea lui agape: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.“ (Ioan 13,34).
... şi caritate
În 1956, un eminent teolog, prezentând tânăra Biblie a Ierusalimului primului ministru al Israelului David Ben Gurion, acesta a remarcat „extraordinarul pasaj asupra dragostei“ din Noul Testament, dar a precizat: „Foarte proastă traducerea! Nu spuneţi caritate, ci dragoste, şi aceasta evită echivocurile posibile asupra acestui ultim cuvânt“. La răspunsul aprobator al biblistului: „Când păcătuim, folosim cuvântul dragoste. Dar în franceză, charité este termenul teologic pentru iubire şi acesta evită echivocurile posibile asupra ultimului cuvânt“, a sosit replica imediată şi fără drept de apel a fondatorului statului israelian: „Echivocul asupra cuvântului charité este şi mai grav. Condescendenţa celui care face milostenie. Nu, trebuia tradus prin dragoste.“
...Oricât talent şi înţelepciune pretindem a avea, nu putem fatalmente înţelege pe deplin şi exprima adevărat absolutul iubirii în sens paulian: descrierea aferentă capitolului 13 din Întâia Epistolă către Corinteni rămâne astfel de-a pururea deschisă. Fapt pentru care nu vă îndemn a mă crede, ci, pur şi simplu, a citi, înţelege şi decide, fiecare după propria convingere.
Iar, dincolo de orice, să nu uităm: dacă dragoste nu e, nimic nu sunt (nu e)!
* Prof. univ. dr., presedintele Universitatii Ecologice din Bucuresti
