Anul teatral 2021 – un regal Silviu Purcărete

Doina Papp | 25.01.2022

Dramatism bine temperat, dar și poezie și extrapolări epopeice în scene de masă, iată câteva din trăsăturile care ar putea defini frumusețea spectacolului cu Lohengrin, în regia lui Silviu Purcărete.

Pe aceeași temă

Restricțiile pandemiei i-au ținut pe mulți pe lângă casă, așa încât anul 2021 a adus lumii artistice, pe lângă atâtea necazuri, și o mare bucurie: trei spectacole de Silviu Purcărete în țară, după alte câteva succese peste hotare. (Vezi Tokio) Poate nu e acesta motivul, poate le-a venit rândul în cazul în care am crede că industria spectacolului urmează în România unui calendar ferm. Indiferent de motive, realitatea e că am putut să ne bucurăm de acest regal Purcărete, urmărind la distanță de doar câteva luni trei producții ale unuia dintre cei mai importanți regizori ai lumii  la Iași, Cluj și București. Avem cu acest prilej argumente pentru o reconfirmare a valorii  acestui regizor cu un univers atât de personal ca viziune și puternic ca mesaj.

 

Un plugar filozof

 

Spectacolul Plugarul și moartea, comentat pe larg în paginile acestei reviste, a avut premiera în prima parte a anului (luna mai), pe scena Teatrului Național din Iași și a fost ulterior prezentat la festivalul de la Sibiu în luna august. Titlul și formula de spectacol au surprins prin inedit. Pe de o parte, prin interesul regizorului pentru acel tratat juridic, scris pe la anul 1400 de un notar neamț – Johannes von Tepl – și considerat ulterior printre primele texte literare germane. Cunoscutul regizor transformă această proză aridă într-un spectacol tulburător a cărui filozofie dezbate una din cele mai mari teme ale gândirii – timpul ce ne e dat și perspectiva sfârșitului. Pe  de altă parte, Silviu Purcărete explorează aici posibilitățile noilor tehnologii, dezvoltând un imaginar fabulos pe baza bogatei sale culturi plastice bine servite de noul instrumentar video.

Așa încât povestea aproape naivă despre plugarul care deplânge pierderea soției iubite făcându-l aproape să-și abjure credința în veșnicia promisă devine un argument mișcător revărsat în monologuri patetice, frumuseți celeste și vibrații tragice. Transferul dintre planul unei realități diurne enunțate explicit și suprarealismul nu doar spectacular operat are efecte onirice, adesea hipnotice, fiind în același timp sursa unei provocări intelectuale curajoase în termenii filozofiei idealiste și ai misticii religioase. Același balans fin reușește să se mențină și între gândul glacial și clocotul sentimentelor pe care le are de înfruntat plugarul din poveste transformat într-un mărturisitor care se confesează mașinii de scris. Imaginile spectaculoase create de artistul vizual Andrei Kozlac cu ajutorul tehnicilor 3D organic încorporate, decorul în același timp realist și supranatural realizat de Dragoș Buhagiar, performanța actorului George Chirilă în dublul rol, al plugarului și al doamnei/domnului Moarte, ca simbol al Sinelui cu care se confruntă dialogal urmează gândului regizoral, împlinind acea sinteză scenică pe care se bizuie teatrul de artă.

 

Macbett, o bufonadă cinică

 

Revenind la Teatrul Maghiar din Cluj la puțin timp după un remarcabil Iulius Caesar, Silviu Purcărete produce prin spectacolul Macbett o replică peste timp la acel Ubu rege... care în anii ’90 ducea peste hotare faima unui anumit apetit pentru grand guinol și carnavalesc, marea specialitate a regizorului. Piesa lui Eugène Ionesco la care se întoarce după zece ani (precedenta montare a avut loc în Franța) aparține, după părerea lui Purcărete, nu absurdului, ci tragicului, confirmând în planul ideilor un anumit fatalism al politicului căruia nu i se poate sustrage. Orice conducător politic, declară regizorul, cu învestitură democratică sau divină, fie el rege, prinț sau împărat, are același microb și poate deveni un criminal. Astfel că mecanismul istoriei privind lupta pentru putere asupra căruia avertiza Shakespeare nu doar în sângeroasa tragedie Macbeth pe care o replică Eugene Ionesco în piesa sa Macbett e înlocuit de autor cu o viziune de farsă și soldat cu un ridicol eșec al umanului chiar dacă la fel de tragic. Și asta pentru că generalul Macbett, victorios în bătăliile pentru apărarea regatului, nu mai e singurul merituos și capabil să uzurpe tronul (Lumea mă ia ca sosia lui Banco). El se multiplică chiar și ca înfățișare (identitatea de costum în spectacol joacă un rol important) la scara întregii suite militare unde candidații la putere sunt mai toți colegi de baionetă și de școală a servilismului care practică versatilitatea și se ignoră reciproc. Pentru că, ne spune Purcărete, persoanele sunt egale și au aceeași șansă de a deveni tirani sau criminali. După cum îi favorizează împrejurările și hazardul, am adăuga.

Extinsă, partitura lui Duncan e ținta satirei și dă tonul comediei. (Miklós Bacs excelează în parodierea personajului) Posterul acestui rege îmbrăcat în folie de plastic e înlocuit ulterior în imagine de alte figuri perene de dictatori și, pentru a întări consemnul fatalității, de Ionesco însuși. El domină scena, lui închinându-i-se generalii cu loden și geantă diplomat, bârfindu-l. Pe timp de război se ascunde în trapa din scenă, aceeași care va servi drept spațiu de evacuare a capetelor retezate ale prizonierilor. Tot acest chepeng ascunde cabinetul secret al regelui și drumul spre lumea umbrelor de unde vin și vrăjitoarele. Travestirii în vrăjitoare a lui Lady Macbett și suitei le datorăm unele dintre cele mai reușite momente grotești ale spectacolului de cabaret la care luăm parte, măștile lor tragice punând accentele cuvenite. Fiindcă, da, spectacolul lui Silviu Purcărete are datele unui show, un teatru în teatru enunțat încă de la început de rama luminată a portalului amplasat de Helmutt Stürmer în centrul scenei, decor propriu spectacolelor de variété  și circ și e acompaniat de muzica lui Vasile Sirli, care prelucrează dizarmonic sonorități cunoscute ale genului. Tot de acolo vine și ideea unui clovn în costumul lui Charlot, care pune accentele lirice dorite, reechilibrând peisajul. Când vânzător ambulant, când om al străzii, martor mut al grozăviilor care se întâmplă, el e până la urmă victima anonimă a acestui război grotesc care în haosul de rigoare îl calcă în picioare sau îl folosește drept... cuier pentru efectele militare ale soldaților. Clovnul lui Purcărete e cea mai frumoasă invenție a spectacolului și îmbracă într-o poezie tristă mascarada jocului de-a puterea, iar interpreta, actrița Melania Kantor, îi poartă cu mult atașament mesajul.

Macbett, pe scena Teatrului Maghiar din Cluj, e o montare strălucită, urmărind să acrediteze acel limbaj frust, de bâlci, foarte simplu, despre care vorbește Ionesco însuși, citat de regizor. Într-o vervă de zile mari, Silviu Purcărete orchestrează această bufonadă din care magia e alungată în final, când scena e debarasată la vedere pentru a face loc reflecției cu privire la ceea ce am văzut. Punând în valoare capacitățile performante ale trupei, recunoscută, de altfel, pentru valoarea ei, spectacolul forțează sarcasmul și umorul negru până la delir supranatural, apelând la arsenalul infinit de gaguri și truvaiuri prin care teatrul ne încântă înainte de a ne îndemna să cădem pe gânduri.

 

Lohengrin, între basm și poezie

 

Invitat să pună în scenă, la Opera Națională București, Lohengrin, cu ocazia celebrării celor 100 de ani de la nașterea instituției, Silviu Purcărete avea de învins mai întâi emoția evenimentului. Amintirea primului Wagner la București cu George Enescu la pupitru era însă la fel de importantă ca sarcina artistică în sine. Richard Wagner și drama muzicală pe care a impus-o în istoria operei reprezintă pentru orice regizor de teatru ocazia de a se confrunta cu ceea ce s-a numit teatrul total, prin care compozitorul german visa să-i redea operei importanța teatrală, regăsind în același timp drumul spre dimensiunea sacră a acesteia. În plus, Lohengrin ilustrează faza încă romantică a compozitorului, ceea ce-i permitea regizorului să imagineze nestingherit lumi văzute și nevăzute instrumentând iluzia scenică.

Cum se știe, în dorința de a readuce pe scenă lumea miturilor și a eroilor în care omenirea și-ar putea regăsi esența, compozitorul german se îndreaptă spre legendele populare (Cavalerii mesei rotunde, Sfântul Graal), de unde vine și acest Cavaler Lebădă, Lohengrin, invocat, chemat să o salveze pe frumoasa Elsa de Brabant, învinuită de omor. Perechea Telramund – Ortrud uneltește pentru a zădărnici iubirea care se naște între Elsa și Lohengrin, instigând-o la încălcarea tainei ce-i leagă. Ca și Orpheu, Cavalerul Lebădă își ascunde identitatea în fața Elsei, care, nerăbdătoare să-i afle obârșia, încalcă jurământul și astfel îl pierde. Pentru acest scenariu în care Wagner își punea nădejdea privind drama muzicală, Silviu Purcărete apelează la aceeași formulă dragă lui – teatru în teatru. Astfel că pe tot parcursul spectacolului, pe scena Operei se plimbă încolo și încoace o alta, miniaturală, imaginată de Dragoș Buhagiar, cu o cortină roșie și falduri de catifea. Aici, la adăpostul scenei mari, se va naște jocul secund al poveștii pe care patru actori de dramă o ilustrează, dublând personajele ce dau glas partiturii wagneriene. Ideea regizorului e menită să urmeze disjuncția specifică libretului între materialul uman diurn, terestru și replica spirituală siluetată, coregrafiată de cei patru actori aleși atât de inspirat: Anda Saltelechi‑István Teglaș, Alina Petrică‑Rareș Florin Stoica. Participarea lor la spectacol e esențială, iar intersectarea cu celelalte două cupluri de buni și răi, care la momentul vizionării din 12 decembrie erau tenorul Benjamin Bruns-soprana Marta Sandu, baritonul Valentin Vasiliu-mezzosoprana Petra Lang, se produce urmând adeseori firești conflicte interioare. Dramatism bine temperat, dar și poezie, și extrapolări epopeice în scene de masă, iată câteva din trăsăturile care ar putea defini frumusețea spectacolului cu Lohengrin, în regia lui Silviu Purcărete, prin care Opera Națională București și-a onorat emblema centenară. Vom reveni. //

0

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22