Anxietăţi, fobii şi deziluzii

Andrei Oişteanu este nu numai un excelent istoric al religiilor şi expert în etnologia românească, ci şi un activ intelectual critic, oponent al ideologiilor şi politicilor exclusiviste. Recent a apărut la o prestigioasă editură americană cartea sa Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-Eeast European Cultures. Aşa cum demonstrează pe deplin această carte excepţional documentată, avatarurile naţionalismului şi înclinaţia către xenofobie rămân subiecte persistente pentru studiile vizând România şi Europa Est-Centrală.

În prefaţa sa, reputatul profesor Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, evidenţiază conexiunile profunde între stereotipiile antisemite populare şi unele dintre cele mai influente texte toxice ale extremei drepte româneşti din perioada interbelică, cât şi metamorfoza lor contemporană, postcomunistă. Cu alte cuvinte, tema antisemitismului nu a dispărut, în ciuda puternicului declin demografic al evreilor din România (numărul lor fiind azi sub 10.000).

A rămas în continuare o temă explozivă, fapt dovedit de repetatele dezbateri publice referitoare la asumarea răspunderii în ceea ce priveşte Holocaustul, rolul dictatorului fascist Ion Antonescu şi impactul evreilor comunişti în perioada stalinizării ţării (ca şi în Polonia şi Ungaria, există o obsesie, atât în extrema dreaptă, cât şi în extrema stângă, referioare la „Zydokomuna“, comunismul evreiesc, teme explorate în contribuţiile unor Jan T. Gross, Istvan Rev, Liviu Rotman şi Marci Shore).

În ultimele două decenii, la nivel internaţional, un mare număr de savanţi au început să cerceteze istoria culturală a României moderne. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă, date fiind caracteristicile notabile ale unei ţări est-europene, adesea prezentată ca o „insulă latină înconjurată de o mare de naţiuni slave“. Până în ziua de azi, cărţile standard descriu România ca fiind anume ţara unde, din timpuri imemoriale, comunităţi etnice diferite (români, maghiari, germani, evrei sau romi), precum şi diferite comunităţi religioase creştine (ortodocşi, romano-catolici, luterani şi calvini) au convieţuit paşnic. Totuşi, detaliile critice ale unui trecut mai puţin îndepărtat nu confirmă întotdeauna o astfel de descriere autoflatantă. Cu toate valorile sale tradiţionale, bogata sa producţie literară şi creativitate intelectuală, România a trecut prin momente tragice, marcate de violenţă, fanatism, antisemitism virulent şi chiar criminal. Perioada interbelică reprezintă în această privinţă o epocă de o importanţă deosebită.

De această stare de lucruri s-au ocupat savanţi precum Keith Hitchins, Irina Livezeanu şi Leon Volovici pentru a descrie cu foarte mare fineţe intensele conflicte ideologice, care au definit viaţa publică în România după primul război mondial. A fost o perioadă caracterizată de tensiuni repetate între susţinătorii modernizării radicale şi campionii tradiţionalismului. Timp de circa două decenii, intelectualii au jucat un rol extrem de important, opiniile lor având impact atât asupra publicului larg, cât şi asupra elitei politice. În pofida percepţiei generale, MacLinscott Ricketts şi Florin Ţurcanu au studiat biografia tânărului Mircea Eliade, care a fost marcată de o impunătoare orientare către cunoaşterea enciclopedică şi de flirtări periculoase, deşi temporare, cu radicalismul de dreapta. Philip Vanhaelemeersch a studiat noţiunea de „experienţă“ şi „autenticitate“ teoretizate de diferiţi artişti, jurnalişti, istorici şi poeţi, între anii 1927 şi 1934.

Maria Bucur şi Marius Turda s-au ocupat de practicile instituţionalizate ale eugeniei în România în perioada interbelică. Marta Petreu şi Leon Volovici au investigat minuţios impactul seducător al filozofului Nae Ionescu asupra revoluţionarilor mistici din perioada interbelică, perplexitatea în care s-a aflat Mihail Sebastian şi isteria fascistă a tânărului Emil Cioran. Sorin Lavric a comentat inflamatele texte de extremă dreaptă publicate în 1940 de Constantin Noica, poate cel mai înzestrat filozof din România secolului XX. Tineri cărturari precum Mihail Neamţu, Roland Clarck şi Ionuţ Biliuţă au studiat relaţia dintre universalismul creştin şi naţionalismul etnic în lucrările a doi teologi importanţi: preotul Dumitru Stăniloaie şi laicul ideolog de dreapta Nichifor Crainic. Radu Ioanid, Dennis Deletant şi Vladimir Solonari au investigat Holocaustul în România.

De aceea, cartea foarte originală a lui Andrei Oişteanu umple un gol important, în condiţiile în care documentează corpusul larg al stereotipiilor antisemite în infrastructura populară a culturilor est-central-europene (etnotipii cu rădăcini în anxietăţi, invidii, resentimente, ingoranţă etc.). În cosmologia conspirativă iudeofobă, evreul a fost simultan hiperbolizat ca fricos şi omnipotent, gigant înfricoşător şi individ murdar şi împuţit, plutocrat fără suflet şi revoluţionar subversiv. Aşa cum menţionează istoricul Leon Poliakoff, imaginarul antisemit se bazează pe cauzalitate diabolică. Acest fapt este în mod deosebit semnificativ, întrucât fanteziile antisemite (unele moştenite din perioada precomunistă, altele legate de versiunea lui Nicolae Ceauşescu a stalinismului fervent naţionalist) au continuat să bântuie discursurile publice şi, în acelaşi timp, sfera privată din România.

În cartea mea Fantasmele salvării (Polirom, 1999, ediţie originală Princeton University Press, 1998, paperback 2009) argumentez faptul că antisemitismul continuă să fie un mit foarte puternic (şi periculos), în special în perioadele de diviziuni axiologice majore. Antisemitismul nu este pur şi simplu un set de fobii resentimentare, ci, aşa cum probează Philippe Burrin, el este o cosmologie politico-psihologică, un instrumentar şi o tehnologie pentru organizarea, structurarea şi direcţionarea ideologică a urii, mai ales în timpuri de derută, criză şi disperare (Philippe Burrin, Resentiment si apocalips. Eseu asupra antisemitismului nazist, Hasefer, 2006).

În cartea Inventing the Jew Andrei Oişteanu examinează condiţiile culturale, religioase şi economice care, la sfârşitul anilor 30 şi începutul anilor ‘40, au condus gradat la intensificarea persecuţiilor rasiale antisemite, urmate de măsuri legislative, judiciare şi exterminatorii în timpul dictaturii lui Ion Antonescu. Din păcate, unii dintre campionii persecuţiilor antisemite au fost membri respectaţi ai elitei intelectuale şi lideri ai partidelor politice, cu locuri oferite democratic în parlament.

În volum se trece de la portretul fizic al evreului imaginar (adesea descris ca urât, murdar, împuţit şi acoperit de pistrui) la portretul moral (care pune în evidenţă inteligenţa sa vicleană, dar şi laşitatea sa abominabilă). Sunt studiate, de asemenea, tipologiile ocupaţionale (evreii ca meseriaşi, cămătari, muzicieni, cârciumari), clişeele psiho-morale şi aspectele mitice, magice şi religioase (printre care legenda „evreului rătăcitor“ şi diferitele obsesii incluzând-o pe aceea a evreului ca „ucigaş al lui Cristos“). Andrei Oişteanu prezintă şocanta transformare a necunoscutului Celălalt într-un duşman căruia i se atribuie vicii demonice şi minime şanse de a se răscumpăra.

Propaganda populistă, mitologiile locale, convingerile religioase, legendele folclorice, miturile urbane, poveştile false, obsesiile ideologice şi afirmaţiile pe jumătate adevărate au implementat toate un dualism radical, cu evidente consecinţe discriminatorii pentru populaţia evreiască din România interbelică. Ar fi abuziv să se spună că România fascistă ar fi atins vreodată frenezia grotesc înregimentată a Germaniei naziste. Niciun ierarh al Bisericii Ortodoxe nu a interzis citirea Vechiului Testament şi niciun teolog respectabil nu a vorbit despre „Isus arianul“.

Totuşi, s-a acordat puţină compasiune populaţiei evreieşti din Basarabia, înainte să fie trimisă la moarte de trupele militare româneşti la ordinul mareşalului Antonescu („aliatul uitat al lui Hitler“, după cum îl numeşte istoricul Dennis Deletant).

Stereotipiile populare, delirantul utopism intelectual şi politicile statului totalitar s-au contopit cu ororile Holocaustului.

Cartea Inventing the Jew nu face o descriere istorică a creşterii şi descreşterii stereotipiilor antisemite. Nu este prea limpede cât de relevante au fost, de exemplu, mitologiile ţăranilor români de la începutul secolului al XX-lea în contextul politic total diferit din 1941, când au avut loc sinistrele pogromuri de la Bucureşti şi Iaşi.

Cum se explică absenţa după război a pogromurilor de tip Kielce în România? Oare stereotipiile etnice dispar mai rapid în cazul culturilor orale sau în societăţile cu un grad redus de ştiinţă de carte? Sau este vorba de o incitare mai puternică la prejudecăţi în locuri unde scrierile circulă rapid? Andrei Oişteanu nu şi-a propus neapărat să răspundă la astfel de întrebări. Ceea ce oferă în schimb autorul este un set de clişee antisemite profund analizate, un corpus de o imensă utilitate al stereotipiilor antievreieşti, dintre care unele au supravieţuit tenace chiar şi în timpul regimului comunist, penetrând din subteran ideologia oficială. Multe dintre aceste închipuiri paranoice au fost resuscitate în retorica veninos agresivă a lui Corneliu Vadim Tudor, un fost susţinător al lui Ceauşescu, preşedinte al Partidului miltant xenofob România Mare şi membru al Parlamentului European.
Expertiza recunoscută a lui Andrei Oişteanu în domeniile etnologiei şi al istoriei religiilor a fost excelent folosită. Analiza sa arată empatie faţă de obiectul studiului, fără însă să renunţe niciodată la neutralitatea descriptivă. Apărută într-un moment adecvat, Inventing the Jew este o carte foarte valoroasă şi necesară. Nimeni dintre cei interesaţi de istoria (trecută şi prezentă) a antisemitismului est-central-european, de naţionalismul radical şi de populismul etnocentric n-ar trebui să o rateze. //

// ANDREI OIŞTEANU
// Inventing the Jew: Antisemitic 
     Stereotypes in Romanian and
     Other Central-East European
     Cultures
 (foreward by Moshe Idel)
// University of Nebraska Press,
     Lincoln & London, 2009