Arcanele luciditatii (II)

Tania Radu | 24.09.2008

Pe aceeași temă

Dar unde sunt iluziile?

 

Primii ani la Paris trec sub anestezia oricarei panici le­gate de mijloacele de subzistenta - si aici, din nou, ima­­­gi­nea pare perfect conforma cu ultima Monica Lovi­nes­cu. Prietenii fac aproape totul, intind discret o plasa de sus­tinere, precum Christiane Fournier, care se invita la masa in camera "de bona" a fiicei lui E. Lovinescu numai pentru a-i aduce de-ale gurii fara s-o jigneasca. Pentru prieteni se face in schimb totul, fara precupetire. In se­rile lungi de traducere in frantuzeste a teribilei carti a Adrianei Georgescu, La inceput a fost sfarsitul - apa­ruta in Romania abia dupa 1990, dar tiparita in fran­ceza la Gallimard, sub titlul Au commencement était la fin - saracia era celebrata cum se cuvine: cu mama­li­ga. Pe care insa fiica lui Lovinescu nu prea fusese in­­vatata sa o prepare si, oricum, avusese nesabuinta sa dea pe malaiul aproape de negasit in Paris cat n-ar fi fa­cut. Spre potolirea foamei - tablete de ciocolata din aju­toa­rele oferite azilantilor din Paris.

Capitolul al doilea, Paris 1947-1952, cu cele vreo nouazeci de pagini ale sale, e de altfel plin de farmec ama­rui. Are vigoarea niciodata pierduta a spiritului de ob­servatie al Monicai Lovinescu, lumina unica a amin­ti­ri­lor de tinerete si respira vitalitatea debordanta care avea sa iradieze intens, zeci de ani dupa, si sa focalizeze te­ri­bi­le atasamente, uri, fidelitati si tradari, in tot evantaiul ome­nescului imaginabil.

Deocamdata, reintoarcerea in tara e privita ca imi­nen­ta: "Intre noi, studentii, orice sarbatoare se inche­ia cu un «la anul, la Bucuresti!», in care credeam cu totii, exceptiile fiind rarisime - Virgil Ierunca, de pil­da, ne irita cu inadmisibila sa luciditate careia tim­pul, din pacate, avea sa-i dea dreptate". Coada imen­­sa din fata oficiului pentru azilanti, unde esticii lamuriti ca puntile sunt taiate intre Est si Vest asteptau viza spe­cia­la, face in carte o scena si pitoreasca, dar si atinsa de prima clatinare serioasa: un sarb batran incearca sa van­da o pereche de pantaloni uzati si repeta tuturor ca el nu se grabeste: unde sa se duca? Fiica lui Lovi­nes­cu isi asteapta randul si vede privirile indiferente ale fran­ce­zilor, care o izbescc, apoi treptat o contamineaza. De­vi­ne ea insasi "indiferenta" la ce i se intampla, pentru ca o mare iluzie - cea mai mare probabil, a intoarcerii in tara - avea sa moara atunci.

Galeria de pretioase marturii retine in acest interval, dar mai ales in urmatorul, de pana la rascrucea lui 1968, figuri ale exilului romanesc la Paris. Evocandu-i pe Mihai Farcasanu sau Constantin Visoianu si, prin ei, acea elita restransa a vietii publice din Romania interbelica pe care exilul a ferit-o macar de inchisoare, Monica Lo­vi­nes­cu sfichiuieste dezabuzarea lasa a prezentului: "Toti cei care, in Romania, dupa 1989, si-au ingaduit sa pre­tinda ca nici in trecut nu am dispus de o de­mo­cra­tie reala si de buni oameni politici se vede bine ca nu i-au cunoscut pe niciunul dintre ei, in acelasi timp intelectuali de buna clasa, posibili sefi de par­ti­de si de guvernamant. O specie azi cu totul dis­pa­ru­ta in Romania incat e mai comod sa ne inchipuim ca nici n-a existat vreodata. Comod, insa fals. Prin in­­­chisori si in exil au pierit nu numai fostii conducatori politici ai tarii, dar si cei care le-ar fi asigurat suc­ce­siunea. Exceptiile, atat de rare, nu fac decat sa con­firme aceasta sinistra regula".

Un episod tulburator se leaga de Elena Bratianu, care se desparte de scurta ei evadare in Occident printr-un banchet autocomemorativ (avea cancer, stia ca nu va mai reveni niciodata in Franta). Vaduva lui Gheorghe Bra­tianu, cu princiara ei smerenie de victima colaterala a regimului comunist, straluceste in La apa Vavi­lo­nu­lui ca un model. In contrast, Nouchette Gafencu, vaduva fostului prim-ministru, si-a negociat rece confortul ulti­mi­lor ani cedand regimului de la Bucuresti jurnalul sotului. Actrita Maria Botta, excentrica, donquijotesca ex-sotie a poetului Emil Botta, nu iese din limbul incert dintre bine si rau: bolnava si ea iremediabil, paraziteaza cu farmec si nonsalanta grupul de romani de la Paris, in speranta unei cariere pe scenele franceze (la peste cincizeci de ani!). Va semna totusi targul cu Bucurestiul comunist, nu fara remuscari marturisite.

 

Cei patru mari

 

Asa cum apar in La apa Vavilonului, cele patru figuri emblematice ale Romaniei interbelice - Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran si Constantin Noica - n-ar putea fi asezate pe o scara a tolerantei autoarei, cata vreme criteriile sunt atat de implacabil simple: fer­mi­ta­tea pozitiilor anticomuniste si inapetenta la compromis. Cei patru isi impart neindoielnic spatiul panteonic, dar in proportii greu de cuantificat. Admiratia nu e mai mare de­cat exigenta, nici invers, unitatea de masura e maxi­ma­lis­ta, chiar si atunci cand intra in calcul afectiunea ire­duc­ti­bila, ca in cazul lui Mircea Eliade. In mod curios, Mo­ni­ca Lovinescu mizeaza numai partial pe ei in ofensiva de a reaprinde adevarul in constiinta romanilor. Lupta se ducea deja nu prin "generali", ci prin oastea propriu-zisa, imputinata si schimbatoare, a exilatilor sau neexilatilor mai mult sau mai putin proeminenti. O rasturnare intru bine a oribilei sintagme "tovarasi de drum" face din fi­guri poate discutabile (atunci ori mai tarziu) ale literaturii romane verigi indispensabile in strategia celor de la Paris. De aparentul relativism estetic ce deriva de aici s-au folosit insa nepermis de mult detractorii Monicai Lo­vi­nes­cu, invocand laxismul criteriului estetic atunci cand era vorba de cu totul altceva (pozitii anticomuniste, in speta) si invers, reprosand opacitatea la talentul unor literati care pactizasera insa cu regimul comunist. Onest vor­bind, tratamentul aplicat celor patru mari, cu duritatea lui autopenitenta, ar fi trebuit sa lamureasca de timpuriu asupra rolului asumat si a mizei scrisului Monicai Lovi­nescu.

Constantin Noica face obiectul unei teribile executii din iubire. Prima lui vizita la Paris, dupa iesirea din in­­chi­soare si domiciliul fortat, e povestita cu furie rece, nicio­da­ta compensata pana la capat. Un Noica argumentand in favoarea regimului de la Bucuresti, inclusiv in fa­voa­rea intoarcerii cuplului Ierunca in Romania, dar mai ales un Noica tinand un discurs ex cataedra in fata nucleului dur al exilului anticomunist, adunat in casa lui Ion Cusa de la Paris, lasa in paginile cartii o umbra atroce. Filo­so­fu­lui deja retras la Paltinis la vremea respectiva nu i se mai recunoaste decat prestanta pozei: "Noica n-avea de­cat frugalitatea monahala, nu si credinta. Mila sa ti­nea de sofism, nu de Cruce" - scrie Monica Lovi­nes­cu, avansand pe teritoriul unor judecati ce nu tineau nea­parat de propriile valori. Si totusi: "Rareori ne-am certat mai temeinic cu cineva, dar tot rareori am pastrat o amin­tire atat de prielnica emotiei. Si acum cred ca acela prin viata caruia n-a trecut cineva precum Noi­ca ramane saracit". Reverenta plauzibila, dar nu mai pu­tin crispata.

Cu Ionesco, legaturile sunt vast talazuite de impre­ju­rari (un banal conflict de colaborare duce la o ruptura de zece ani!), dar evocarea plateste din plin tribut meritelor morale ale dramaturgului, atat in ultimii ani ai ceau­sis­mului, cat si in primele zile de dupa caderea acestuia.

Cioran se regaseste aici mai degraba in varianta sa pitoreasca: ipohondru, barfitor ("barfa dobandea cu Cio­ran dimensiuni homerice"), fermecator, pisalog, ex­ce­siv de prudent in ciuda intransigentei capoase. Pana in 1980, precumpaneste evident dezamagirea de-a nu fi avut in el, stralucitul, un aliat mai putin teoretic. Un epi­sod cu valoare de exceptie: Eugen Barbu, lasat dincolo de usa inchisa, cu tot cu cartea pe care voia sa i-o ofere cu dedicatie.

Singur portretul lui Mircea Eliade admite in judecati prezenta din plin a afectiunii. Generozitatea lui imbibata de o anume naivitate, devotamentul special pentru cau­za exilului ("De cum se intorcea insa pentru 6 luni la Paris - si in Italia - il reinstalam, cu totii, in cen­trul febrelor noastre"), prudentele de mai tarziu, cand au­torul lui Maitreyi spera sa fie publicat in Romania, sunt trecute usor, intelese mai degraba in context. De con­text tine si ipoteza reorientarii definitive a lui Eliade spre cariera stiintifica dupa ce traducerea franceza a Noptii de Sanziene ramasese fara ecou. Despre deza­ma­girera prozatorului, un episod emotionant (de autoim­­ba­tare cu apa rece, lamureste intrucatva de ce dra­gos­tea cuplului Lovinescu-Ierunca pentru Mircea Eliade va fi ramas nealterata pana la sfarsit) poate fi citit la pagina 215.

Versiunea de exil a generatiei ’27 merita atentie si pentru ca justifica atitudinea mai degraba neutra a Mo­ni­cai Lovinescu fata de asa-numita Scoala de la Paltinis. Dru­mul de reconstructie spirituala ales de Noica se su­pra­pune in mica masura cu cel adoptat de vocea mili­tan­ta a Europei Libere. Cu toate astea, in niciuna dintre scrierile Monicai Lovinescu nu i se va retrage vreodata filosofului meritul intreprinderii de anvergura. Daca mai era nevoie de vreo dovada, puternica legatura de prie­te­nie intelectuala pastrata pana la sfarsit cu Gabriel Lii­cea­nu e una la indemana.

Multe alte fire pot fi urmarite: galeria de ciudati ai exi­lu­lui parizian, stop-cadrele cu scriitori romani de toate ca­librele, in vizita in casa din François Pinton numarul 8, ofensiva de reconectare a intelectualitatii romanesti la rea­litatea gandirii libere, democratice (episodul mai 68 si urmarea). Numarul impresionant de portrete excep­tio­na­le, unele ascunse intr-un crochiu de jumatate de fraza, ar putea constitui in sine o antologie posibila.

Nu pot sa nu-l citez insa pe cel al lui Virgil Ierunca, pentru putinatatea cuvintelor inegalabil sobre: "Nu cred sa mai fi intalnit un asemenea fenomen. Sigur pe sine si indoit. Sensibil la aplauze, dar enervat de ele, cu un sentiment al zadarniciei ce anula orice ra­­masita de vanitate. Cel mult orgolios, cu conditia in­­­sa sa aiba dreptul sa desfaca el insusi ceea ce tocmai facuse. Cu reusitele pe care le trecea, sa­tis­fa­cut, la rubrica esecurilor. Pe acestea din urma fla­tan­­du-le". Despre natura rarissima a legaturii lor: "Nu e vorba doar de un cod comun - necesar oricarei co­mu­nicatii -, ci de provocarea unui intelect mai bine exersat decat al meu. Cele mai incitante prezente au fost, in acest sens, Camil Petrescu, Mircea Elia­de, Ion Negoitescu si - imi dau seama acum - Vir­gil Ierunca. (...) Romania n-am mai putut-o privi de­cat impreuna. Si asa am ramas pana azi, in 1998, cand incep sa intrevad, rasfoind jurnalele din acel timp, cum, dintr-un caleidoscop de imagini, intalniri, fap­te, sfarseste uneori prin a se naste un sens. Acesta mi se pare ca mi-a fost demersul: neastep­tat, paradoxal, in contratimp si uneori ilogic, dar cu­ce­rind un sens".

La apa Vavilonului e un teribil condensat de infor­ma­tie, din ce in ce mai valoros, pe masura ce memoria vie a contemporanilor se stinge in mod natural. Retrasa cativa ani inainte de moarte din viata publica, Monica Lovinescu pare sa fi consimtit tacit sa coboare putin zidul de aparare. Dupa memorii si jurnal, ultimele inter­viuri, un rascolitor dar trist film de televiziune, plus tot ceea ce antologarea operei sale scrise ne lasa sa ve­dem despre ea insasi ar trebui sa usureze unul dintre ges­turile preferate (din nefericire) ale romanilor: rega­si­rea adevaratei dimensiuni a unei mari personalitati abia dupa moarte.

 

*Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, 2008, 736 pag.

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22