Ariel Inter Fest, Festival, Estival

În perioada 18-28 iulie a avut loc, la Râmnicu Vâlcea, ediţia a treia a Festivalului de Teatru „Ariel Inter Fest“.

Cât de greu e să organizezi în ziua de azi un eveniment, un festival o ştiu doar te­merarii care îndrăznesc şi mai şi reuşesc. E şi cazul Teatrului Municipal Ariel din Râmnicu Vâlcea, al di­rec­toarei Doina Migleczi, se­condată de priceputa ei eco­nomistă Aura Popescu şi o echipă redutabilă de voluntari. Ei i-au convins pe mai marii locali, pri­mă­ria în speţă, care e or­do­natorul de credite, şi pe toţi invitaţii, nu puţini, ca­re au luat drumul Vâlcii pe caniculă să vadă ce-au pus la cale vâlcenii. Şi n-au regretat. În ca­li­tate de sfătuitor de taină, Sebastian Vlad Po­pa, universitar şi critic de teatru, a ve­gheat ca evenimentul să fie onorat de pre­zenţa apreciatului regizor Silviu Purcărete, care a adus la Râmnicu Vâlcea una dintre producţiile sale recente, Conu Leonida, realizat la Naţionalul din Bucureşti în par­teneriat cu Ariel, avându-i ca interpreţi pe Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc. Aflat personal la festival, regizorul a con­dus un atelier de creaţie cu o temă din Ham­let, la care au dat buluc mulţi tineri actori.

Prezenţa d-lui Purcărete la Vâlcea are is­torie, de pe vremea Teatrului popular, păs­torit de Marinescu Goange şi continuat în spirit de Arielul d-nei Migleczi. Poate că revenirea periodică la Vâlcea va con­tribui la renaşterea spiritului de echipă de odinioară, fisurat acum de competiţia ne­loială dintre cele două teatre locale, Ariel şi Anton Pann. Ca să înţelegeţi mai bine despre ce e vorba, trebuie să ştiţi că unul e al municipalităţii, iar celălalt al Con­si­liului judeţean şi că cele două teatre nu se pot înţelege pentru a utiliza aceeaşi clă­dire, respectiv construcţia nouă, ad­mi­ra­bilă, aparţinând Teatrului Anton Pann, ca­re pe timpul festivalului a stat închisă, res­pectivul teatru fiind în concediu. Noi ne-am mirat cât casa de astă situaţie, mai ales că am asudat în sălile mai mult sau mai puţin improvizate ale Arielului, unde s-au în­ghesuit şi sutele de spectatori mi­raţi ca şi noi că cealaltă sală, construită din bani publici, stă închisă. Ce legi avem în ţara asta, doamne? Nu de alta, dar ni s-a explicat că între cele două instituţii ar fi necesare contracte de închiriere ca să-şi împrumute spaţiile, în cazul în care ar fi mai întâi înţelegere.

Passons!, cum ar spune francezul, francezi fiind cu duiumul pe la acest festival, unii ca invitaţi la atelierul d-lui Purcărete, alţii cu spec­ta­cole. Au mai fost şi mulţi ita­lieni, din Florenţa, To­ri­no, Lecce, Sardinia, cu care Teatrul Ariel dezvoltă par­teneriate viabile. Şi din Sco­ţia, de unde a fost adus un spectacol în regia lui Scott Johnston, după piesa Crave a lui Sarah Kane, corect, şcolăresc. Cu totul de apre­ciat a fost însă prezenţa în număr mare a artiştilor din Republica Moldova: Teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale“, din Chi­şinău, cu Made in Moldova de Constantin Cheianu, regia Alex. Grecu, în formula unui spectacol agitatoric, cu adresă di­rec­tă la realităţile dureroase ale societăţii post­comuniste, tarată de corupţie, dar care ne-a amintit, ca realizare, de brigăzile ar­tistice de amatori din trecutul nostru co­mun. Teatrul „Eugène Ionesco“, com­pa­nie mai umblată şi mai modernă, s-a afi­şat în schimb cu un spectacol sofisticat, o elegie inspirată de destinul clovnului care... moare, cum se lamentează cam lă­lâu autorul, Val Butnaru (Fotografi şi clovni invizibili) şi cu o mai veche per­formanţă a actriţei Ala Menşicov, redu­ta­bilă vedetă a trupei (Ultima noapte la Ma­drid). Teatrul pentru copii din Basarabia a fost reprezentat de spectacolele hazlii ale Teatrului de păpuşi „Guguţă“.

Multe şi diverse au fost reprezentaţiile din festival, ca şi gusturile publicului sau pre­ocupările artiştilor. Şi dacă unii dintre noi au mârâit privind lamentabila prestaţie a actorilor Teatrului Mic din Interpretul (Radu Gheorghe, Anca Sigartău, Mihai Bise­ricanu), spectatorii au aplaudat şi s-au dis­trat. Ştiu ei ce ştiu actorii, care, mizând pe notorietatea lor, trag de public într-o direcţie nu tocmai înaltă. Dar mai ştim şi noi că nu fac bine şi că se păcălesc. Mo­mentele de elevaţie din festivalul reuşit al vâlcenilor s-au numit Mariana Mihuţ şi Vic­tor Rebengiuc, mari în orice îm­pre­ju­rare, Ioana Crăciunescu, într-un spectacol al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu (O femeie singură), strălucitoare, energică, talent bogat şi la fel de longeviv, Tania Po­pa, Fata din curcubeu, care a înlăcrimat asistenţa cu povestea scrisă de Lia Bugnar, Mihai Mălaimare, care a susţinut şi un ate­lier de teatru gestual, Noi 4, adică Ilinca Manolache, Maria Obretin, Lia Bugnar şi Marius Manole, într-un spectacol an­tr­e­nant mizând pe talentul şi simţul scenic de­osebit al celor patru din această pro­ducţie independentă, spirituală şi in­ven­tivă. Apropo de independenţi, e de apre­ciat că festivalul a întins o mână trupelor independente (multe din Bucureşti, una din Oradea şi altele din străinătate), care au avut astfel ocazia să se confrunte şi cu altfel de public decât acela al spaţiilor un­derground, baruri sau cafenele, unde joa­că de obicei. Ce aleg aceşti tineri să joace şi cum o fac e altă problemă şi nu e cazul să o analizăm acum. Constatăm doar că trupele mici particulare sunt tot mai multe şi că piaţa începe să selecteze între profesionişti şi improvizatori. Dorim să schimbăm mentalitatea în privinţa tea­tru­lui independent şi să netezim drumul spre un sprijin mai consistent de la autorităţi, dar trebuie să avem şi argumente. Deo­camdată, lucrurile sunt cam la voia în­tâm­plării.

Cum era de aşteptat, Teatrul Ariel a folosit prilejul pentru a se prezenta oaspeţilor la toată capacitatea. Trei premiere: Căsă­to­ria, de Gogol, regia Aurel Palade, Gro­pa­rii, scenariu după Hamlet, debut regizoral Vlad Popescu, şi Noaptea trece chiar şi prin piatră, spectacol de Horaţiu Mihaiu (regie, scenografie, design costume) după Le­onid Andreev. Dacă la comedia go­go­li­ană a dominat stilul realist şi o tendinţă sui generis de a duce cunoscuta satiră spre vodevil (parcă am văzut un Feydeau), spectacolul lui Horaţiu Mihai a pus trupa într-o stare de creaţie binevenită, reuşind mai ales în scenele de ansamblu, unde, cu ajutorul coregrafei Mălina Andrei, s-au năs­cut imagini memorabile prin care de­monstraţia directorului teatrului din piesă iese perdantă în faţa înălţimii sale... moar­tea. Filosofia subtilă a acestui text-pretext care pune teatrul în centrul meditaţiei tra­gicomice despre realitatea vieţii şi a scenei trece mai greu însă rampa, poate şi pentru că actorii sunt mai preocupaţi de temele vizual-coregrafice propuse de regizor. Finalul festivalului a fost încredinţat echi­pei laboratorului Teatrului Bulandra con­dus de Antoaneta Cojocaru, care, realizând un work in progress după Pescăruşul de Cehov, ar vrea să ne vorbească despre frac­tura dintre lumea dinăuntru şi cea din afa­ra noastră, după cum ne spun chiar ar­tiştii. Cu ce rezultate? Vom vedea la toam­nă, la premieră. Deocamdată, echipa a asi­gurat un final prestigios unui festival am­biţios şi din ce în ce mai bun, care şi-a con­jugat forţele cu serbările locale de­di­cate oraşului – Zilele Vâlcii - şi ale Im­nului naţional, care s-a cântat pentru pri­ma oară în parcul Zăvoi, vis–à-vis de casa lui Anton Pann, pe la 1848, zice o placă me­morială. //