Aripi care nu au putut fi frânte

Tudor Greceanu (1917-1994) a fost unul din­tre aşii Aviaţiei Române de Vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial, având la activ peste 6.000 de ore de zbor pe timp de conflict, efectuând aproximativ 1.000 de misiuni de luptă, doborând 27 de avioane inamice (victorii omologate - în sen­sul că au existat martori fie în aer, fie la sol care au atestat doborârea avionului inamic de către cel pilotat de Greceanu, la care se adaugă 11 neomologate, la care nu au existat martori), dar fiind şi doborât de 11 ori, aterizând forţat. Provenind dintr-o veche familie boierească, trăindu-şi co­pi­lăria într-un sat de lângă Râmnicu Sărat, Tudor Greceanu a făcut parte din Grupul 7 Vânătoare, dotat în principal cu unele dintre cele mai performante avioane de vânătoare existente în 1940-’41, Messer­schmitt 109. La un moment dat, recu­nos­când valoarea piloţilor români, Coman­da­mentul german a solicitat detaşarea Gru­pu­lui 7 în cadrul Flotilei Udet, cea mai prestigioasă unitate a Luftwaffe. Greceanu povesteşte cum aviatorilor români li s-au re­partizat aeronave care purtau însemnele Germaniei naziste, considerându-se, su­pe­rior, că românii nu puteau ridica pre­ten­ţii. Nemţii au fost neplăcut surprinşi când au constatat refuzul aviatorilor români de a pilota avioane cu alte însemne decât ce­le ale Forţelor Aeriene Regale Române. În­tr-o singură noapte, nemţii s-au descurcat şi au redecorat toate avioanele alocate ro­mânilor.

Miezul memoriilor lui Tudor Greceanu, publicate de Edi­tura Vremea sub titlul Dru­mul celor puțini (reunind o serie de mărturii, unele scri­se chiar de Tudor Greceanu, altele de­cu­pate din interviuri sau reportaje care l-au avut drept personaj principal pe aviatorul român), îl reprezintă experienţa sa pe front. Fiind unul dintre aviatorii noştri de elită, a luat parte la aproape toate con­frun­tările de pe Frontul de Est. Trecând prin ofensiva germano-română pentru re­cu­cerirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord (el acţionând în sprijinul infanteriei române în Basarabia, atacând puncte de comandă sovietice, concentrări de trupe sau noduri feroviare importante), trecând şi prin ase­diul sângeros al Odessei (a atacat navele sovietice care i-au preluat pe ultimii apă­rători sovietici ai importantului port, du­pă ce aceştia produseseră pierderi grele tru­pelor române, prea puţin experi­men­ta­te faţă de un astfel de tip de luptă), a fost repartizat la 1 octombrie 1942 pe frontul de la Stalingrad, deservit de un aerodrom militar românesc situat la 80 de kilometri de oraşul unde se duceau lupte violente. Pentru a ajunge aici, piloţii români zbu­ra­seră timp de trei zile cu 500 km/h din Ro­mânia. Condiţiile în care au trăit şi luptat militarii români în zona Cotului Donului au fost extrem de dure, testând până la limită atât moralul (practic, niciodată pâ­nă atunci trupele române nu luptaseră atât de

departe de ţară), cât şi dotarea, iar aviatorii români nu au făcut excepţie, chiar dacă importanţa lor era mult mai ma­re decât a simplilor infanterişti din tran­şeele îngheţate. Greceanu descrie des­tul de lapidar, dar în culori sumbre în­trea­ga atmosferă şi sforţările aviatorilor ro­mâni de a-şi ajuta camarazii mai puţin no­rocoşi. În preajma lui 8 noiembrie, „vre­mea s-a deteriorat. Ninsoarea şi îngheţul acoperiseră totul. Făceam zilnic câte 3-4 misiuni fiecare, căci distanţa era mică, la înălţime mică şi cea mai mare parte a misiunilor consta acum în atacul la sol al trupelor şi blindatelor. Cele pe care le pu­team descoperi, căci camuflajul ru­şi­lor era o artă“. După ce frontul a fost spart, Greceanu observa de la înălţimea al­titudinii avionului său cum cleştele so­vie­tic se strângea progresiv. „În zori gă­seam linia frontului tot mai avansată şi lărgită în cele două capete de pod. Ac­ţiunea blin­datelor se petrecea numai noap­tea.“ Pâ­nă să accepte situaţia de pe un front în miş­care, comandamentul ger­man, tero­ri­zat acum de Hitler, s-a trezit cu Armata a 6-a germană în­cercuită, alături de ea re­gă­sindu-se ră­mă­şiţe ale trupelor româneşti. Chiar şi ae­rodromul de pe care opera Gru­pul Aviatic Român se afla în interiorul aces­tei în­cer­cuiri.

Aerodromul a fost atacat în seara de 22 noiembrie, la început cu timiditate, de tancurile T-34, ca­re nu prea ştiau pe cine au în faţă. Apărarea românească fost eroică, tunurile AA şi chiar întregul ar­ma­ment al avioanelor fiind îndreptate spre so­vietici. Dacă, la început, pe aerodrom se aflau 30 de avioane, după bom­bar­da­men­tul tancurilor sovietice mai rămă­se­seră doar 13, care au decolat in extremis, fiecare aparat luând încă un aviator la bord. Căpitanul Apostolescu, comandantul tunurilor AA, s-a sacrificat, trăgând de unul singur la cele patru tunuri până când tancurile sovietice au nivelat întreaga baterie, cu tot cu curajosul militar român. Înainte de a pleca spre Vest, Greceanu şi un coleg au hotărât să nu care muniţia cu ei şi au mai survolat de două ori aero­dro­mul cucerit de infanteriştii sovietici, tră­gând din plin.

Ulterior, Tudor Greceanu a luptat şi pe fron­tul din Moldova şi s-a confruntat cu cea mai performantă aviaţie a mo­men­tu­lui, cea americană, care bom­bar­da diverse obiective strategice din Ro­mânia (mai ales Bucureştiul, câmpurile petrolifere şi insta­laţiile de prelucrare de la Ploieşti şi Câm­pina). „În timpul bătăliilor cu americanii veneau 800 de avioane de bombardament însoţite de alte 500 de avioane de vâ­nă­toare, de o calitate comparabilă cu cea a avioanelor noastre. Noi decolam câte 10 avioane. Ce şanse aveam? Niciuna. De­co­lam pentru că în România nu trebuia să se intre ca într-un sat fără câini, indi­fe­rent dacă pentru asta trebuia să cădem cu toţii. Era o chestiune de mândrie, de mândrie a uniformei, de jurământul de­pus în faţa Regelui şi a comandanţilor su­periori ai armatei, de demnitate per­sonală şi educaţie.“

Greceanu a luptat şi împotriva foştilor săi camarazi germani după 23 august 1944 şi nu s-a gândit niciun moment să treacă la inamici, chiar dacă avea un avion extrem de rapid. În ciuda faptului că a fost primul pilot român care a pilotat un avion cu reacţie, Messerchmitt-ul 262, considerat una dintre armele secrete ale lui Hitler, regimul comunist din România nu a uitat isprăvile lui Greceanu de pe Frontul de Est şi l-a arestat. Acum pare evident fap­tul că regimului bolşevic din RPR i-a fost frică de toţi militarii profesionişti, cu ex­pe­rienţă combativă amplă, care nu au acceptat să se înroleze sau să servească intereselor comuniste. Şi Greceanu a făcut 16 ani de detenţie în Gulagul din RPR, calchiat fidel după cel din Uniunea Sovie­tică. Împreună cu alţi doi camarazi a şi încercat o evadare spectaculoasă din în­chi­soarea Aiud, parţial reuşită. Sărind zidul, Greceanu şi-a fracturat ambele picioare şi a fost capturat şi bătut cu bestialitate de gărzile comuniste, însă ceilalţi doi au reuşit să evadeze, chiar dacă ulterior au fost prinşi.

Tudor Greceanu a lăsat o impresie puternică asupra tuturor celor care l-au cunoscut, Monica Lo­vi­nescu scria acum mai bine de două decenii, tot în revista 22, rânduri care sunt la fel de actuale şi azi: „În România, numele lui Tudor Greceanu n-a fost menţionat decât de o singură pu­blicaţie, 22, care i-a consacrat paginile sale de mijloc. Astfel, modelele noastre sunt sortite anonimatului. S-ar părea că am devenit incapabili să le mai căutăm altundeva decât printre caţavenicii de ieri şi de azi, într-atâta am devenit de convinşi că ne situăm sub indefectabila pecete a deriziunii“. Iar Neagu Djuvara re­memorează corpul de elită al aviaţiei mili­ta­re şi îşi aduce aminte cum erau priviţi aviatorii români de către grosul trupelor româneşti, format din infanterişti, după cum a fost şi el pe frontul de la Odessa.

Mare păcat că Tudor Greceanu nu a reuşit să-şi sintetizeze cu adevărat memoriile, capitolele sunt disparate şi cartea nu are aceeaşi forţă de penetrare stilistică pre­cum cele scrise de un Radu Mărculescu, Aurel State sau Aurelian Gulan. De vină este şi boala care l-a măcinat după 1990, răpindu-l în 1994. În continuare milităm pentru redenumirea unor străzi din ora­şe­le României cu numele eroilor adevăraţi pe care i-a cunoscut istoria noastră con­tem­porană. Din rândul acestora nu are cum să lipsească Tudor Greceanu.