Ars ex machina în trei expoziții londoneze

Raluca Turcanasu | 02.07.2019

Mai, 2019. Un festival de design și publicitate cu care colaborez deja de 3 ani, D&AD Awards, m-a adus din nou la Londra și am fost, bineînțeles, curioasă ce se întâmplă și în spațiul cultural.

Pe aceeași temă

Am trecut și pe la Tate Modern, unde am apreciat expoziția artistei Jenny Holzer (SUA), care colecționează gânduri, epitafuri, citate motivaționale, mesaje de pe pereți, pe care le alătură și le capitonează pe pereții muzeului, le gravează în marmură sau le transformă în semne luminoase. Jenny este hipercunoscută așa că merită să-i dați un Google, pentru că mai departe, vă voi povesti despre alte trei artiste.

(Jenny Holzer Tate Modern May 2019. Foto: Raluca Țurcanașu)

Kate Cooper: Symptom Machine la Hayward Gallery

Oare ce găzduiește Hayward Gallery în paralel cu Bienala de la Veneția, unde Ralph Rugoff, directorul Hayward, este curator în acest an? Cu acest gând am plecat spre Symptom Machine, o expoziție personală a lui Kate Cooper în spațiul HENI.

Trei ecrane mari (ca într-un cinema mai mic) poziționate direct pe podea, în triunghi, într-o cameră întunecoasă. Stăm cu toții pe podea (nu, nu îți zice nimeni că „nu se cade, că nu e frumos“) și suntem absorbiți de sunet – impecabil – și de imaginile conflictuale, disonante. Fiecare dintre acestea prezintă cvasinarativ un personaj feminin situat într-un spațiu digital neindentificabil. Cooper caută să exploreze corpul feminin ca reprezentare digitală, înscriindu-l într-un discurs mai larg despre politicile de gen versus tehnologie versus muncă.

(Kate Cooper Sympthom Machine. Foto: Raluca Țurcanașu)

Aceste corpuri feminine generate digital sunt cu atât mai mult pradă așteptărilor perfecțiunii (așteptări pe care le transmit mai departe, prin agenții care le diseminează, corpurilor feminine biologice). În schimb, femeile digitale ale lui Cooper poartă urmele brutale ale goanei simptomatice către perfecțiune: caută să se îmbunătățească necontenit, până la epuizare, poartă aparate dentare, aleargă pe benzi de alergat, folosesc costume gonflabile de slăbit, într-un efort neîncetat către frumusețe – efort al cărui rezultat este epuizarea, lovirea și chiar sângerarea. Lucrările lui Cooper trimit, conceptual, și la filozofia lui Sadie Plant, care a asociat invenția computerului, ca rețelistică, cu țesutul, practicat de femei.

În ce fel și până unde sunt determinate corpurile lor (și ale noastre), imaginile lor (și ale noastre) să execute fără oprire un performance public, în societatea spectacolului hiperrealist și capitalist? Cât timp pot ele menține coerența acestui performance public și care e punctul de cotitură în care utopia reprezentării perfecțiunii individului se transformă în distopie?

Așteptările se deturnează, devin un ins­trument al schimbării sau criticii, iar boala devine o formă de refuz. Pentru Cooper, o lume perfectă este plictisitoare și, astfel, caută să saboteze lumea imaginilor ideale. Își consideră lucrările ca niște fake-uri, care, pe de o parte, reprezintă o celebrare a orginalului, dar, pe de alta, o deturnare a scopului inițial al acestuia.

Atrăgătoare este ambivalența lucrărilor, care cumulează atât un discurs despre producția nesățioasă de imagini și mai ales un discurs despre politicile corpului feminin. Vedem un corp-fabrică, spațiu al exploatării și rezistenței, luat în posesie de alte corpuri (corpul-stat, corpul-masculin) pentru a re-produce, în sens biologic și lucrativ. Astfel, vedem și imaginea ca o fabrică de sensuri, uneori pradă exploatării, alteori simbol al rezistenței. Pentru Kate Cooper, „întrebările importante pe care le ridică aceste lucrări sunt care sunt acum instrumentele producerii de imagini și ce ne dorim ca ele să facă?“. Nu ne gândim suficient de des cum sunt produse astfel de imagini și cum sunt puse ele în circulație, iar „pentru mine această lacună e în strânsă relație cu formele de muncă nevăzute și nerecunoscute“, continuă Cooper.

Vă invit să urmăriți video-ul pe care l-am creat, ca sumar al lucrărilor:

O turnură amuzantă: duoul Sarah Cockings și Harriet Fleuriot

În Brixton, la Block 336 descoperim Another Funny Turn, expoziția multimedială a duoului Sarah Cockings și Harriet Fleuriot, care se preocupă de asemenea de a găsi mecanisme prin care să facă față contextului social de consum. În schimb, aici, în locul analogiei cu niște reprezentări fictive digitale, artistele încorporează și performează propriile euri, cele din copilărie. În anii ’90, epocă nondigitală în care cele două și-au trăit copilăria, imaginația învestea obiecte și spații cu puteri transformative, astfel încât o grupare de arbuști putea constitui o cazemată sau trei arbori uniți erau clar un lift. Aceasta este dispoziția creatoare pe care duoul caută să o recreeze în subsolul Block 336: boscheți motorizați care se mișcă, jocuri de oglinzi, fântâni, baloane de nailon care se umflă, ready-made-uri (o cadă) sau elemente create de artiste creează un univers oniric de o ambivalență ludică: sumbru și întunecat, dar care fascinează și ține vizitatorul în suspans.

(Cockings Fleuriot - Another-Funny-Turn. Foto: Blok336)

Merită să punctăm cum un univers de referință similar în cazul celor două expoziții, cel al filmului horror și al gamingului, a dus la lucrări atât de diferite. Natura în sensul Gaiei, al unei puteri indiferente și neclintite, nonidilice, dar fascinante este tema centrală a Another Funny Turn. În lucrările video, le urmărim pe cele două într-un fel de călătorie inițiatică nonnarativă: rămânem în permanență la momentul intrigii, nu ne deplasăm către un deznodământ, exact ca un copil care nu urmărește un scop final în joaca sa. Le urmărim pe cele două în haine de camuflaj, alergând în labirinturi sau luând apă de la o cascadă în pădure, coborând un deal într-un cadru pustiit de alte forme de viață, un spațiu în care natura a învins în fața intervenției umane. Astfel, părăsim subsolul Block 336 tulburați, dar optimiști. Și chiar cu poftă de joacă.

Orice faci, nu uita să-ți citezi sursele!

Totuși, nu ne permitem să rămânem în copilărie. Cel puțin nu în permanență. Revenim la viața de adult și la o abordare mai analitic-rațională, dar nu lipsită de emoție la expoziția Cite your sources a lui Mandy El-Sayegh, de la Chisenhale Gallery.

El-Sayegh a avut o expoziție și la București, Taking Part, în 2016, la Galeria Nicodim. Mi-ar plăcea să revină, pentru că are un discurs actual și potrivit pentru a fi pus în dialog curatorial, spre exemplu cu Dan Perjovschi, pentru a vedea explorări diferite ale ziarului ca mediu. Ar fi o provocare curatorială interesantă și nu des abordată în spațiul bucureștean (în schimb, curatorii francezi sau britanici, din ce am putut observa, găsesc foarte fecundă ideea de a crea poduri între diferiți artiști între care nu a existat o colaborare sau vreo relație defel; un fel de curatoriat creativ i-aș spune).

Lucrările lui Mandy El-Sayegh sunt interdisciplinare și pornesc de la obiecte găsite recontextualizate sau manipulate pentru a crea semnificații echivoce și a semnala astfel o problemă sistemică a comunicării contemporane. Pagini din The Financial Times sunt aplicate direct pe pereții galeriei, cât și pe podea, astfel încât neutralitatea cubului alb e întreruptă și vizitatorul intră, la propriu, cu picioarele în lucrare. Și e un gest foarte potrivit, pentru că te face să te gândești la volatilitatea informației și a ziarului ca obiect, pe care adesea nu avem nicio tresărire să călcăm dacă îl întâlnim ca gunoi pe stradă.

(Mandy El-Sayegh - Cite your Sources - Chisenhale Gallery. Foto: Raluca Țurcanașu)

Preferința pentru The Financial Times demonstrează preocuparea artistei față de interacțiunile complexe între corpul-individ și corpul-politic și structurile economice și lingvistice care le îmbracă. În plus, El-Sayegh suprapune acestor pagini propriile mesaje sau caligrafia tatălui său, în arabă, ca o formă de protest sau disociere față de sistemul central de producere de informație în masă, chestionând astfel cum forme și idei suferă mutații în straturile materiei, prin repetiție și reproducție. Într-o piesă centrală, El-Sayegh își oferă referințele, tot ca expresie artistică. Spre exemplu, ideea mutației continue prin repetiție și reproducție e reiterată, ca șoaptă discretă dacă vreți, prin fotografia lui Gilles Deleuze.

(Mandy El-Sayegh - Cite your Sources - Chisenhale Gallery. Foto: Raluca Țurcanașu)

În alte lucrări, fotografiile din ziare sunt folosite ca suport pentru serigrafia altor texte, explorând ideea de informație și de identitate fragmentară și incompletă. Găsim elemente de referință pentru copilăria nondigitală din nou, cum ar fi celebrul joc Elasticul suprapus peste harta lumii, sugestiv pentru felul în care politicul trece și permută granițe (și libertăți) ca într-o joacă de copii.

(Mandy El-Sayegh - Cite your Sources – Elasticul. Foto: Raluca Țurcanașu)

Mesaje de la proteste, părți de text eliminate, fotografii sau obiecte personale, obiecte realizate de artistă, multe grilaje fizice sau rețele desenate sau serigrafiate peste alte elemente, totul ne vorbește despre lumea fragmentară și hiperaccelerată care uită de azi pe mâine și în care totul face parte dintr-o rețea... de itemi deconectați, lipsiți de identitate și asemnificanți în lipsa rețelei.

Am putea porni într-o analiză de profunzime a lucrării in situ a lui Mandy El-Sayegh, pentru că provoacă realmente la aprofundare. În schimb, aș menționa din nou o idee curatorială plăcută și foarte potrivită unor lucrări care vin (și) dintr-o zonă teoretică și analitică. Chisenhale Gallery a pus la dispoziția vizitatorilor, gratuit, și o broșură simplă în care găsim un interviu cu artista, cât și un Reading List. Dacă sunteți curioși, titlurile variază de la Foucault, la Martin Hirsch, Rosalind Krauss, Sontag sau Žižek. Tot în lista de sugestii apare și Podcastul „The Invention of Whiteness”, produs de Novara Media, disponibil aici: https://novaramedia.com/2015/07/24/the-invention-of-whiteness/

O idee interesantă, în spațiul nostru în care încă predomină doar albul pe străzi și care nu e foarte primitor în a se deschide către imigranți – am putea să-i dăm play când stăm în trafic sau în transportul în comun, spre exemplu. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22