Pe aceeași temă
O nouă publicație dedicată câmpului artistic românesc, importantă și simptomatică pentru liniile tematice și selecția propusă, albumul ”Romanian Contemporary art 2010-20. Rethinking the Image of the Worlds: Projects and Sketches”, coeditat de Adrian Bojenoiu și Cristian Nae, a apărut în limba engleză, la prestigioasa Editură HATJE CANTZ, în 2020. Meritul indiscutabil al acesteia, în pofida tuturor criticilor imaginabile, este dat de spațiul de reflecție pe care îl propune în raport cu o decadă de producție artistică autohtonă.
Pare de la sine înțeles ca un album despre arta românească a ultimilor 10 ani să aibă inclus în titlu și referentul „contemporan”. Dincolo de marketing și nevoia de a determina „subiectul” albumului, contemporaneitatea reflectată voluntar de arta românească recentă indică la un nivel mai adânc travaliul unei dialectici între actual și inactual.1 Pentru a ieși din ceața speculativă a termenilor, consider că realizatorii albumului înțeleg prin arta contemporană ceea ce se produce și este validat, în prezent, de infrastructura culturală, academică, economică și artistică (muzee, bienale, publicații, galerii, piața de artă) în mare măsură, însă nu exclusiv, în Europa și SUA. Ar fi vorba de o serie de direcții convergente precum: dematerializarea obiectului artistic/arta conceptuală, percepția meta-istorică a artei și obiectelor de artă, denunțarea relațiilor de capitalizare a artei/comunității, corporalizarea imaginii & picturalului, artă relațională, politizarea artistică a subiectivităților de gen, antropocenul & ecologia, imagine digitală, AI.
Pivotul teoretic al publicației este constituit plecând de la considerațiile filosofului Vilém Flusser privind natura și funcția imaginii a cărei „ieșire din țâțâni” este chiar evenimentul revoluției televizate din România. Căderea lui Ceaușescu a inaugurat, potrivit lui Flusser, un nou regim al imaginii mediate tehnic. Între realitate și reprezentare se instaurează un raport inversat de cauzalitate, imaginea devenind, în câmpul transformărilor culturale, sfera gravitațională a realității. În raport cu această stare de fapt, editorii fixează impulsul artei post-2010 sub auspiciile unui proces holist de conștientizare și poziționare artistică în raport cu producția și distribuția de imagine la nivel global. Trebuie să menționăm în acest punct că publicația continuă procesul de hașurare al artei contemporane românești începute de Asociația „Centrul pentru Cultură Contemporană Club ElectroPutere” în 2009 și materializată în publicația „Romanian Cultural Resolution” apărută la aceeași editură în 2011.
Dacă perioada 2000-2010 este marcată structural (ambele volume merg pe aceeași supoziție) de efectele capitalismului primitiv al perioadei de tranziție, recuperarea trecutului, precaritatea economică și confruntarea ironică cu stereotipuri culturale (Dracula, signalistica pop comunistă etc.), arta post-2010 este prinsă în fluxul general al artei contemporane și mult mai sensibilă la condițiile culturale de înregimentare a imaginii (de la istoria artei la media politică) și poate mai neatentă la modulațiile specifice ale spațiului românesc.
Albumul este împărțit, urmărind trasee posibile ale imaginii în raport cu noile practici și forme de cunoaștere artistică, în trei părți: I. Imagini în mișcare: Noi materialități și abstractizarea; II. Imagini deviate: Producția cunoașterii critice; III. Imagini corporale: Noua performativitate. Fiecare secțiune are o deschidere teoretică proprie, formând împreună un corp ideatic mobil și permeabil, asigurând, alături de corpul de texte de prezentare/interpretare dedicate fiecărui artist, un regim de vizibilitate pentru lucrările propuse.
Structura primei părți pleacă de la observația lui Claire Bishop, cu privire la internalizarea mijloacelor de producție a sferei digitale în practica artistică actuală și presupune nu doar o morfologie diferită a limbajului vizual, ci și o raportare conștientă la suportul sau referentul flotant al imaginii. Secțiunea a fost realizată de editorii publicației și cuprinde lucrări ale: ALB, Lucian Bran, Geta Brătescu, Mihai Iepure Gorski, Nona Inescu, Mi Kafchin, Robert Pal Koteles, Adi Mateo, Ciprian Mureșan, Andrei Nacu, Iulia Nistor, Ștefan Sava, Larisa Sitar, Taietzel Ticalos.
A doua secțiune este realizată de Cristian Nae și urmărește clarificarea unor forme de cunoaștere propuse de experiențele artistice (diferită de cunoașterea fundamentată argumentativ de factura științifică), menite a face transparentă țesătura socială, politică sau artistică a cotidianității. Artiștii/Artistele propuși/propuse pentru această secțiune sunt: Dan Acostioaei, Aparatus 22, Silvia Amancei & Bogdan Armanu, Anca Benera & Arnold Estefan, Irina Botea Bucan, Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Iulia Toma, Mona Vatamanu & Florin Tudor.
Ultima secțiune este îngrijită de Raluca Voinea și vizează formulele de performance și angajament al corporalității destinate a scurtcircuita critic zonele de contingență politică, normativă (sexuală, artistică, instituțională) și culturală (fragilitate, sensibilitate) locale. Punctul central al analizei acesteia este dat de evoluția Centrului Național al Dansului București, urmărită prin intermediul artiștilor/performerilor care au creat un traseu de cunoaștere și experiment artistic. Găsim astfel prezentată activitatea „Biroului de Cercetări Melodramatice”, experimentul „Candidatul la Președinție”, cât și artista/artiștii Cristina David, Farid Fairuz, Alex Mirutziu. Sunt menționați, de asemenea, mai toți artiștii/performerii implicați în proiecte interdisciplinare relevante pentru intervalul 2010-2020. Ar fi extraordinar ca acele două publicații să apară traduse în limba română într-un singur volum, fiind printre puținele tentative de mapare a spațiului artistic românesc cu un instrumentar conceptual adecvat limbajului și practicilor vizuale contemporane. Volumele sunt în același timp instrument, album de prezentare și certificare a unor artiști, act de memorare și formă de validare a unor galerii, operatori culturali și critici de artă. Dincolo de subiectivismul inerent editorilor cu privire la conceptele și artiștii propuși, ne putem întreba dacă lipsește și o cartografiere a producției de obiect afectată de practicile sculpturale. Desigur, dintre artiștii propuși sunt destui care pot fi trecuți și în această tabără (Adi Matei, Ciprian Mureșan, Aparatus 22 etc.), însă o discuție pe acest subiect ar fi fost poate potrivită.
Deși ar părea exterioară intenției editorilor, găsesc că ar fi interesantă includerea unei anexe dedicate mediilor de formare artistică (profil, școli, curente generaționale), galeriilor și operatorilor culturali, care au construit o rețea vitală de artiști și evenimente în principalele orașe din România; mizele academice (universitățile și profesorii care exercită presiunea modelelor) sau ale operatorilor culturali (programe curatoriale, finanțări) dirijează involuntar înțelegerea, mizele și practica artistică locală. //
Emilian Mărgărit are un doctorat în filosofie franceză contemporană, a publicat studii în volume colective și reviste de specialitate, a plecat cu burse de studiu în Konstanz (Germania) și Paris (Franța). Din 2014 s-a stabilit în București și activează ca PR, manager cultural și, ocazional, scrie despre arta contemporană.
1. A se vedea analiza lui G. Agamben despre „contemporaneitate” și relația actual-inactual, care nu este exclusiv opozitivă, în Creation and Anarchy. The Work of art and the Religion of Capitalism, Stanford University Press, 2019, cap. 3. Nu tot ce este realizat în prezent este și actual și, prin urmare, contemporan. O artă a prezentului pare a fi deci o artă care actualizează propria-i contemporaneitate. Putem înțelege mai bine această situație discutând despre inactual. Un sens „slab” ar fi inadecvarea cu „spiritul timpului”, putem să ne gândim, spre exemplu, la situația UAP. Un sens „tare”, în mod paradoxal (precum filosofia „inactuală” a lui Nietzsche), indică maniera singulară prin care arta își conștientizează limitele și direcțiile de sens, după cum ne arată în mod excepțional arta modernă (avangardele și numele sale proprii, evenimente de cenzură: Duchamp, Picasso, Brâncuși etc.). Sensul slab este constituit plecând de la această determinare tare și poate de aceea a fi contemporan înseamnă a dezvolta o sensibilitate acută/isterică față de repetiție, o nevoie anxioasă de diferențiere, care poate accepta trecutul doar disjunctiv și precum ceva eminamente consumat. În aceeași logică par a fi și afirmațiile lui Joseph Schumpeter cu privire la creativitatea antreprenorilor forțați să depășească ciclurile nefericite ale capitalismului, prin noutatea continuă a produselor sau a relațiilor de producție (a fabrica diferența la bandă/pe bandă).
Editori: Adrian Bojenoiu, Cristian Nae
Romanian Contemporary Art 2010–2020:
Rethinking the Image of the World: Projects and Sketches
Editura Hatje Cantz, Berlin, 2021, 208 pagini
