Pe aceeași temă
Ca persoană activă atât pe scena artei vizuale, cât și în lumea universitară, m-am întrebat de multe ori de unde provine acea stare de paralizie, de abandon, de frică chiar, ce marchează generații întregi, în mod paradoxal chiar și pe artiștii foarte tineri sau pe profesorii la început de drum. De unde vine acea certitudine otrăvită că schimbarea este greu de obținut, că individul e eminamente singur, instituțiile culturale, imposibil de revoluționat, iar comunitatea, o iluzie? Cum de totuși unii artiști, teoreticieni se dovedesc imuni la această nefastă maladie, astfel încât îi vedem printre noi drepți, încă vii și străfulgerați de câte un vis? De unde vine acest antidot al celor încăpățânați în luptă și speranță?
Când la final de 2023 mi-am pus problema de a face un bilanț al impresiilor lăsate de expozițiile de pe scena artei românești, ceea ce mi-a venit în gând a fost puternica senzație de libertate, de deschidere, de posibil pe care mi-au dat-o mai multe evenimente artistice din programul Capitalei Culturale Europene Timișoara. Aceste evenimente au fost foarte diverse ca mediu, temă și locație, și în general au presupus transcenderea formulelor și categoriilor artei vizuale consacrate, precum spațiul white cube, simeza, distanța dintre public și lucrare etc.
Printre cele mai puternice și mai libere se numără tramvaiul lui Dan Perjovschi, obiect utilitar transformat de artist într-un manifest, o lucrare de artă în spațiul public. Acoperit cu mesaje ce sondau realități socio-politice actuale și punctau istoria recentă a Timișoarei, acest tramvai a continuat să transporte călătorii prin oraș, delimitându-se însă de cotidian ca un spațiu altfel al afectivității, fără coordonate spațiale exacte. Această heterotopie, acest loc fără loc, canal de trecere nu doar între cartiere, dar și între straturi de trecut și viitor, a circulat acoperit de desene un an întreg, până ce literele și formele s-au șters încet, absorbite în memoria orașului.
Îmi amintesc că la deschiderea Capitalei Culturale Europene din februarie 2023 am avut chiar norocul să prind un loc la tururile performative realizate de artist în acele prime zile. Înconjurat de public, Dan Perjovschi a povestit atunci despre relația sa personală cu orașul, întorcându-ne în timp la o perioadă ceaușistă în care artiștii români erau asediați de frici și limitați în libertatea lor de exprimare și comunicare. Revoluția din 1989, pornită la Timișoara, a deschis însă o nouă dimensiune a lumii. Acel moment pe care Perjovschi l-a trăit din plin a fost unul dintre rarele momente destinale, adevărate deschideri capabile a reorienta vieți, a schimba valori. Protestele libere începute în 1989 la Timișoara au provocat în acest sens o descărcare unică de energii, o ștergere sau transparentizare a granițelor, a limitelor. Un moment în care totul era posibil, un moment ce nu putea fi savurat decât împreună, un moment care fie și pentru o scurtă perioadă a gonit spre orizonturi îndepărtate stavila mută a individualismului și a nihilismului, lipsa de inițiativă și speranță. Pentru artiști, acel moment a presupus totodată o deschidere către muzeele și galeriile lumii, pe care mai întâi le-au vizitat, iar apoi, încet și în sfârșit fără teamă, le-au populat cu lucrările lor.
În 2023, la Muzeul Tramvaielor Corneliu Miklosi, un alt spațiu din Timișoara pe cât de neobișnuit, pe atât de potrivit artei vizuale contemporane, Ana Kun, artistă grozavă a scenei timișorene, responsabilă de hubul Balamuc, loc esențial pentru tinerii care vor să învețe și totodată să se joace cu desenul, a lucrat alături de Noemi Hügel, o așa-numită bucătăreasă absolventă de litere, pasionată de prăjituri, pătrunjel și de aliterații. Interesate de hrană și politică, cele două au pregătit la vernisaj o gustare comunitară servită în farfurii HORECA produse de Apulum Alba Iulia și aurite la Gruni, Timișoara. Textele aurite de pe farfurii reprezentau fragmente dintr-o serie de 21 de interviuri cu oameni din Ucraina, Siria, Indonezia, Spania, Anglia și România, care locuiau, temporar sau nu, în Timișoara. După ce au răspuns la întrebări precum: În copilăria ta, cine gătea? Ce se gătea în perioade de precaritate sau post? Ce se vorbea la masă? Ce gătești acum pentru a-ți aminti?, aceștia au primit farfuriile în dar, cât și o parte din onorariile artistelor.
Irina Botea Bucan, profesoară minunată și artistă ce chestionează în mod constant ideile socio-politice relevante, a realizat la Timișoara o nouă etapă a cercetării sale de durată privind casele de cultură, repere ale locuirii socialiste încă prezente în multe orașe și sate. Pornind de la o definiție a casei de cultură din revista „Arhitectura” (1978), ca loc al deschiderii și al grijii ce găzduiește acțiuni orientate către viitor transformându-i pe participanți, chiar și temporar, în colegi de cameră, Irina Botea a realizat în vechiul depou de tramvaie o cameră-instalație capabilă a pune în relație spectatori și artiști.
Camera-instalație ca loc de î ntâlniri și discuții avea pereții moi, pliabili, din pânză brodată cu o mașină de brodat electronică. Prezența broderiei în instalație amintea conceptul „camerei bune”, spațiu esențial al locuirii țărănești, unde era expus lucrul de mână al femeilor și unde se primeau oaspeți, se sărbătoreau nașteri, decese, căsătorii. Important de remarcat, afirmă artista, care în prezent urmează studii doctorale la Universitatea Goldsmiths din Londra și predă la The School of The Art Institute of Chicago, este că, pe lângă rolul decorativ, broderia a avut mereu și o funcție conceptuală, de pregătire a minții și de transmitere a motivelor geometrice și a semnificațiilor. În interiorul casei, un loc important îl ocupa biblioteca, înțesată de cărți și materiale originale despre istoria caselor de cultură, pe care vizitatorii le puteau citi așezați pe scaunele și mobila din instalație. Un monitor amplasat în spațiu punea la dispoziție filme create în diverse cămine culturale de Irina, în colaborare cu Jon Dean, artist vizual și sociolog interesat de locuirea comunitară.
Spațiul unei camere a reconstruit și Dan Mihălțianu în expoziția Performing 89. Stări de deziluzie, curatoriată de Alina Șerban la Atelierele Faber, un alt loc viu și important pentru viața culturală timișoreană. Deschisă în septembrie 2003, expoziția a urmărit evenimentele care au succedat aceluiași moment destinal 1989, începând cu camera lui Dan Mihălțianu, La révolution dans le boudoir, un spațiu afectiv ce surprindea contrastul dintre teatralismul vocii mediatice a acelor zile (înregistrări de atunci răbufneau dintr-un radio) și dezorientarea individului scufundat în ritualurile sale, alături de ustensilele cotidiene: scaunul, biroul, bicicleta, vasele, haina agățată în cui. Urma o interesantă analiză a tranziţiei către economia de piaţă, condiţiile materiale ale indivizilor vulnerabili fiind deconspirate de proiecte precum colecția de pungi a Liei Perjovschi (vezi fantastica simbolistică românească a pungii, care în timpul regimului ceaușist și în anii 1990 juca atât rol de „dublu”, pe care îl puteai lăsa să îți țină locul la coadă, cât și de instrument necesar supraviețuirii, inițiind o variantă autohtonă a celebrei Carrier Bag Theory) sau de Eurasia, ludicul proiect Subreal cu rulmenți, o altă marfă esențială a tranziției.
Nu în ultimul rând, aceeași adiere de speranță și deschidere, în pofida întunecatului context actual de închidere globală a posibilităților de dialog și democrație, am simțit-o în decembrie la ultimul event Zona. Acest important festival de performance art curatoriat de Ileana Pintilie la Timișoara între 1993 și 2002, în scopul de a sonda misteriosul teritoriu al Europei de Est în căutare de similarități sociale și artistice, a fost reluat cu o echipă mai amplă (Magda Radu și Corina Oprea). Participanți-cheie la edițiile anilor 1990, Teodor Graur, Lia și Dan Perjovschi au recontextualizat celebrele lor performanțe. Graur a reluat monologul Vorbind Europei din Europa, de data aceasta fără să se mai izoleze într-o cușcă, ci performând de-a lungul șinelor de tramvai dansuri în cadență ce invocau noi specii ale periculoasei categorii a sublimului și variate ritualuri cultural-militare. Lia și Dan Perjovschi, cel din urmă cunoscut pentru tatuarea în contextul festivalului și apoi ștergerea cuvântului România de pe braț, au construit un nou capitol al cercetării lor ce leagă artisticul de social și politic, sondează libertățile corpului (biologic, politic, social), investighează prezentul și îl așază alături de trecut în cunoscuta Arhivă de Artă Contemporană.
M-am întrebat încă o dată de unde acea libertate, speranță pe care inevitabil o simți în desfășurarea tuturor acestor acțiuni? Se ascunde ea în strigătele lui Graur, în cuvintele calde ale Liei Perjovschi, în rețetele comunitare și grija Anei Kun, în tatuajul aproape nesăbuit al lui Dan Perjovschi, în iubirea necondiționată și rar răsplătită pentru oameni a Irinei Botea? Un posibil răspuns este că, asemenea multor români, ei au fost atinși și marcați cu speranță la acel început de lume din 1989, speranță pe care nesfârșitul lanț de dezamăgiri care au urmat nu au putut-o șterge, un alt răspuns ar fi că avem de-a face aici cu însăși definiția Poeziei, nu ca versificație, ci ca stare de spirit și ultim curaj nesocotit al celor care, într-o lume a alienării, continuă să sufere, să iubească şi să spere pentru ca umanitatea să nu piardă sensul acestor cuvinte, al celor care sunt aici pentru a le aduce aminte celorlalți ce înseamnă „a fi”. //
Raluca Oancea Nestor,
istoric de artă și curator.
