Pe aceeași temă
Între 1956-1961, cel mai bun teatru din Polonia era Wybrzeże, din Gdansk. La conducerea lui se afla Zygmunt Hübner, dublu licențiat, cu studii în actorie (1948-1952) și regie (1952-1956). În acei ani ’50, scena poloneză era puternic subvenționată de regimul comunist, care prefera teatrul ca mijloc pentru a se lăuda și felicita în legătură cu realizările de moment. Teatrele aveau foarte multe spectacole în repertoriu, prețul biletelor era scăzut, iar sălile erau pline cu muncitori, soldați și elevi.
Andrzej Wajda își face debutul în teatru aici, la Wybrzeże, în 1959. În momentul în care răspunde invitației de a monta pentru scenă, Wajda avea deja trei filme realizate: Pokolenie (Generația, 1954), Kanał (Canal, 1956) și Popiół i diament (Cenușă și diamante, 1958). Ultimele două filme au avut un ecou internațional fantastic, Wajda devenind, la 33 de ani, unul dintre cei mai importanți și interesanți regizori europeni de film. Mai mult, cele două filme au obligat critica de film să vorbească despre Școala poloneză de film - termen inventat de criticul Aleksander Jackiewicz într-un articol publicat în 1954. Această generație de cineaști polonezi a adus cinematografiei europene filme istorice sau de epocă în care era prezentat destinul polonezilor pe fundalul istoriei și tradiției luptei de eliberare. „Îmi amintesc că Școala poloneză a luat ființă prin crearea aproape concomitentă a filmelor: Godziny Nadiei (Ora speranței) al lui Rybkowski, Celuloza al lui Kawalerowicz și Pokolenie (Generația), semnat de mine. Niciunul dintre noi n-a știut ce făceau ceilalți. Și cu toate acestea, cele trei filme au ceva în comun. Ele au făcut să se vorbească de noua cinematografie poloneză. Actorii au început să joace altfel, erau de fapt cu totul diferiți - alți actori -, un alt gen de imagine, altă scenografie, altă formă de montaj. Până la acea dată cinematografia poloneză venea în prelungirea peliculelor antebelice, în pofida tuturor deosebirilor în materie tematică.“ (Andrzej Wajda în Caiet de documentare cinematografică, editat de Arhiva Națională de Film, nr. 4-6/1980, p. 126-127.)
Filmul Kanał fusese deja recompensat cu Premiul Special al Juriului în cadrul Festivalului de Film de la Cannes din 1957. Dar anii de glorie ai Școlii poloneze de film s-au încheiat în 1965. Andrzej Wajda explica la un moment dat de ce mișcarea s-a dezintegrat rapid: „Adevăratul punct nevralgic la Școlii poloneze de film de la mijlocul anilor ’50 și motivul pentru care a dispărut inevitabil e legat de faptul că filmele prezentau eroi mai proști decât Istoria. Cred că e greșit să ții cu Istoria în loc să ții cu eroul“.
Pentru debutul său în teatru, Wajda a ales piesa A Hatful of Rain a dramaturgului american Michael Gazzo. Textul a avut premiera pe Broadway, unde s-a bucurat de aproape 400 de reprezentații în stagiunea 1955-1956. Un an mai târziu, piesa era adaptată pentru cinema, iar filmul ieșit în 1957 obținea un Premiu Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol principal (Anthony Franciosa). Cu siguranță, Wajda vede întâi filmul, iar apoi ajunge la textul de teatru cu care își face debutul. A Hatful of Rain tratează problema adicției. Eroul (Johnny Polo) este dependent de morfină, iar textul este un raport bine documentat (atât sociologic, cât și medical) cu privire la adicție și traumele pe care aceasta le provoacă individului și familiei din care face parte. Pe scenă, rolul lui Johnny Polo a fost interpretat de Zbigniew Cybulski (1927-1967), unul dintre cei mai mari actori polonezi, a cărui carieră cinematografică este strâns legată de Andrzej Wajda, cu care și debutează în Pokolenie.
Filmografia lui Wajda cuprinde peste 40 de titluri (scurt-metraje, lung-metraje, producții de televiziune). În 1981, a primit Palm d’Or la Cannes pentru Człowiek z żelaza (Omul de fier), un film care povestea epopeea sindicatului Solidaritatea. În anul 2000 i s-a acordat Oscarul onorific pentru întreaga activitate, o recompensă care venea să compenseze trei ocazii ratate de a primi Premiul pentru Cel Mai Bun Film Străin, în 1975, 1979 și 1981. În 2008, Wajda se întoarce pe lista scurtă de Oscar pentru film străin cu Katyń (2007), primul film polonez care tratează masacrul din pădurea cu același nume, unde cel puțin 22.000 ofițeri polonezi au fost executați în 5 martie 1940, la ordinul lui Beria, șeful NKVD-ului sovietic. Wajda începuse să lucreze la scenariu imediat după schimbarea regimului comunist, în 1989. Tema îl interesa și pentru că tatăl său fusese unul din acei 22.000 ofițeri asasinați.
După moartea sa, în ediția din 10 octombrie, cotidianul francez Le Monde îl numește pe Wajda „artist angajat, imagine a luptei pentru o Polonie liberă“ și amintește că ultimul său film, Powidoki, a avut premiera mondială în luna septembrie, în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Toronto. Filmul abordează ultimii ani din viața pictorului avangardist Władysław Strzemiński, opozant al regimului stalinist. The Guardian îl elogiază și îl numește „cel mai mare artist contemporan al Poloniei (...) un om care a căutat să întervină în istoria Poloniei prin intermediul filmelor sale, transformând cenușa amară a agoniei provocate de istorie în diamante cinematografice“.
Numele lui Andrzej Wajda stă alături de alți giganți ai cinematografiei mondiale, precum Ingmar Bergman, Federico Fellini și Akira Kurosawa. Powidoki, ultimul său film, este propunerea Poloniei pentru Oscarul pentru Cel Mai Bun Film Străin care se va acorda la începutul anului 2017. Cinematografia și literatura poloneză îi datorează mai mult decât oricărui alt regizor de film.
