Artologia

Christian Paraschiv, Retrospectiva 1977-2007, MNAC, Teatrul National Bucuresti, Galeria Etaj 3-4, aprilie-mai 2007.

 Vlad Nanca,  Galeria Noua Home Gallery, Galeria Noua, aprilie 2007.

 Doua expozitii recente si foarte diferite au adus in prim-plan efectele stiintei de carte in arta actuala. Este vorba despre realizarile unor oameni educati sa confectioneze arta potrivit unor norme si parametri conceptuali si estetici dati, respectati cu strictete, chiar si atunci cind ei se manifesta "creativ" si "inovator" in interiorul unui standard acceptat de  refuzare a artei ca arta. Artologia de acest tip nu e totuna cu meseria deprinsa in atelier de artistii care, de la Jan van Eyck la Matisse, s-au straduit sa-si insuseasca si sa perfectioneze mijloacele si temele artei mostenite, ci este produsul unei experiente proprii (dar bine informate) a conceptului vid al artei, al artei reduse la a fi orice este numit arta la un moment dat. Artologia este stiinta de a practica anti-arta ca arta, o scolastica a arbitrariului para-estetic, dar cu finalitate riguros culturala. Un estetism pe dos, artologia, produs al instruirii sistematice din ultimii treizeci de ani a tinerelor generatii de artisti in spiritul neajunsului artei inteleasa in sensul ei traditional, a reusit sa contureze o sfera ideologica, tehnica si experientiala proprie, in care subversiunea si provocarea au devenit, paradoxal, formule de curtoazie preferate de artisti in opera lor de seducere a publicului, obscenitatea s-a impus tot mai mult drept moralitate alternativa in curs de canonizare, iar marota demontarii, a dezvaluirii s-a instaurat drept modalitatea dominanta de mistificare, de ascundere, de invaluire. Artologia caracterizeaza diverse tipuri de manifestari artistice, de institutii si relatii care au din ce in ce mai putin de a face cu arta estetica, aceea din muzee, cu publicul acesteia, cu "amatorul" de arta avid de impactul cu transcendenta intruchipata fulgurant intr-o natura moarta. Publicul propriu, cel artolog, este preponderent imanentist, atras de criticismul de consum al artologiei, de comunicarea devenita divertisment cu alura de avertisment si de tautologizarea extensiva a cotidianului practicata ca surogat metafizic.

Omul-orchestra, dar fara partitura

 Christian Paraschiv, artist franco-român a carui poetica eterogena s-a nutrit dintr-un conglomerat in care se combina actionismul lui Ion Grigorescu si simbolismul prologist de tip Gherasim, "mizerabilismul" lui Teodor Graur si estetismul pervers polimorf al lui Bernea si pe care s-au grefat, in emigratie, aproape toate locurile comune ale practicii artistice  politically correct (noile media, ecologia, dilemele identitare), revine in tara cu o Retrospectiva de o amploare cosmica. In ea se regasesc atat desenele din frageda pruncie ale artistului, mostrofronti cumsecade trecuti cu pompa la capitolul Copilarie 1960-1968, cat si picturile din Romania anilor 1970-1980, total neproblematice in mediul local al acelui timp, cu amestecul lor de ambitioasa, dar nesigura indemanare pur tehnica si timida prospectare concomitenta a erotismului, a simbolicii religioase si a subversiunii politice temperate pana la amagiri de iuti soparle strecurate juvenil printre bolovanii vremii. Alaturi de acestea sunt etalate in extenso segmente ale activitatii realmente prodigioase a artistului dupa momentul emigrarii: lucrari de arta bio- (pe blana de miel, dar si cu piele sau par de om), sau anti-biotice (din plumb, ardezie, argila, carbune, rasini, polimeri stereospecifici sau ba), pictura de toate facturile, de la genul de abstractie facuta "din mana" pentru ochi (tip Simon Hantaï, Roman Opalka etc., in seria Datoria 1989-1996), la aceea facuta "din minte" pentru spirit (in seria Rana blana, 1980-2000, dominata de productii similare lui Ryman sau Rothko, doar ca zburlite rau), pana la piese op-art, colaje, asamblaje, texte conceptualiste, sculpturi in bronz, piatra sau lemn, carti de artist, infografii, fotograme si video-documentatii ale unor performance-uri, declaratii, manifeste, conserve cu mancare de pisici si sapunuri "de artist", instalatii, grafica si iarasi pictura-pictura s.a.m.d.

 Exista, se stie, "romani de succes", inventatori sau oameni de stiinta care, odata emigrati, au facut, asa cum se spune, "orice" (au spalat vase si au pazit laboratoare, au tuns iarba si au vandut aspiratoare) pentru a-si atinge in cele din urma telul, implinirea vocatiei lor stiintifice. In cazul lui Christian Paraschiv, situatia este numai parelnic asemanatoare, caci el a facut aproape "orice" in domeniul artei, ca si cum ar fi spalat vasele murdare ale tuturor stilurilor si practicilor artistice ale timpului. Arta era insa chiar domeniul sau, unde ar fi trebuit sa se manifeste mai degraba coerent, nu ca si cum ar fi fost un teren de incercare, o baza de antrenament unde artistul trebuia sa dea probe la toate aparatele. Aceasta intelegere eronata a ideii si a practicii experimentale in arta a marcat si primii ani dupa 1989 in Romania, cand, cu mic cu mare, toata obstea artistica s-a dedat la "experimente" care mai de care mai democrate, tehnocrate, demodate, ratate. Român pur-sange si la acest capitol, Paraschiv pare a fi prototipul artistului cu prea multe insusiri, entropic, omul-orchestra, dar fara partitura. El este constient ca un artist actual trebuie sa aiba un concept, caci altfel nu razbeste, dar nu a realizat ca simpla invocare fetisista si proliferarea obstinata a conceptului ( La Peau-Le Corps, Le Noir est la Couleur du Langage, "quand je suis roumain je suis fran ç aise/quand je suis française je suis roumain" etc.) nu este nici pe departe totuna cu conceptualismul, cu capacitatea de transformare a enuntului, a ideii, in experienta estetica. O lucrare emblematica in acest sens este instalatia Negrul este culoarea limbajului, din 1990, un morman de efecte culturale in care se gasesc de toate, baterii, botosei, turte de plasticuri diverse, steaua lui David, secera si ciocanul, o masa critica de obiecte si semne ce basculeaza finalmente in nimic. Chiar daca sunt puse frumos laolalta, lucrurile si temele grave nu emit sensuri si senzatii prin simpla juxtapunere, evocare, declamare. Dimpotriva, produsul este o arta de carte, simpla invatatura. Chiar daca a fost traita cu intensitate de catre artist, ramasitele acestei trairi nu dau traire spectatorului, ci doar senzatia confruntarii cu resturile sleite, reci si lugubre ale parcurgerii purgatoriului artei contemporane de catre un om plin de puteri, dar lipsit de un tel pe masura lor.

Poanta buna, copii!

 Un international de-al nostru precum Paraschiv este si Vlad Nanca, artolog central intr-a N-a echipa de top a artei europene. Spre deosebire de Paraschiv insa, artologia sa este una consistenta, conceptuala, ferma, pura si dura, cinica, anti-entuziasta si neg-entropica, cu mijloace putine si scopuri clare, punctuale. Artologia lui Paraschiv se preteaza la ironie: chiar si atunci cand face poante, precum acelea obscene, relativ frecvente, ele sunt mai degraba induiosatoare decat dure. Dimpotriva, artologia lui Nanca este, asa cum se poarta actualmente, un perpetuu sarcasm tehnocrat la adresa mijloacelor artei, a reprezentarii, a ideologiilor curente, a credintelor, placerilor si cutumelor societatii din care artistul face parte doar pentru a-si face parte. El nu numai ca stie cum stau lucrurile, dar, spre deosebire de Paraschiv, stie ca ele trebuie sa stea doar intr-un anumit fel, ca nu poti arata orice pentru a spune totul. Artologia lui Paraschiv, cu densitatea ei bibliografica redundanta si proferarea exterioara a temelor, constituie preistoria artologiei lui Nanca, cu bibliografia ei supla si internalizarea eficace a conceptelor. Paraschiv este, in ultima instanta, un  manocrat cu obsesia tehnocratiei, in timp ce Nanca este un tehnocrat cu alergie la manufactura proprie. Pentru Nanca, arta nu e nimic mai mult decit lifestyle. Locul artei este in galerie, iar artistul, identic cu arta proprie, isi are locul in galerie. De aici si (nu doar) titlul Galeria Noua Home Gallery, caci pe toata durata expozitiei artistul "impreuna cu partenera lui Kate Smith si fiul lor Victor" au locuit in galerie, divizata ca atare in sala de expozitie, spatiu de lucru, dormitor si camera copiiilor, cu jucarii, televizor, pat dublu etc. Aceasta nu inseamna ca artistul cu intreaga familie chiar s-a aflat tot timpul in galerie. In fond, nici Brâncusi nu a facut tot drumul spre Paris pe picioare, ci a mai luat si trenul din cand in cand. Ceea ce conteaza este conceptul, inregistrarea faptei artistice, nu fara precedent, desigur, dar consecventa cu o intreaga activitate a carei nota fundamentala este apartenenta fara rest (iar in acest caz, aproape fara sens) la spiritul vremii: Nanca nu face decat ceea ce se face si n-ar face nici picat cu ceara ceea ce nu se face. Iar asta nu din teama de prostul gust (care este, dimpotriva, un bun castigat si o sursa de prestigiu in arta contemporana), ci pentru simplul motiv ca ceea ce nu se face, ceea ce nu este codificat, stiut, vazut, inteligibil, chiar repetat pur si simplu risca sa nu existe pe scena artei actuale. Or, pentru a exista in arta contemporana, trebuie sa faci lucrurile care exista, sa dovedesti stapanirea artologiei curente si reprimarea miturilor retrograde. Nanca e perfect natural in mediul conceptual al artei sale, un mediu vid, ca vacuum-ul mintal pe care il preconizeaza reclamele in mintea celor pentru care sunt facute, minte cultivata exclusiv cu ultima poanta, moda, barfa, gadget.

 Daca Paraschiv este artistul cu prea multe insusiri, Nanca este artistul fara nici o insusire: fotografiile sale n-au nici o pretentie in ordinea artei fotografice, desenele sale nu fac parada de calitati plastice, in timp ce instalarea obiectelor in spatiu nu tine seama de nici o subtilitate estetica, ci pur si simplu de structura spatiului dat. Dar tocmai aceasta abtinere de la insusirile artistice evidente reprezinta miza artei sale. Si totusi, in ciuda rigurozitatii conceptualismului sau, densitatea de transfer intelectual, unica si marea pretentie a acestei artologii actuale, se apropie vertiginos de zero. Baloane de sapun subtiri si inconsistente, poante-ismele sale  politically correct de genul "War on Error", "Axis of Elvis" etc. sunt formulari ludice, relaxate, ale unei contra-ideologii sablonarde ce capitalizeaza criticismul de saloon caracteristic miscarilor antiglobaliste puerile mai degraba decat juvenile, care nu fac altceva decat sa-si incalzeasca motoarele pentru a intra in painea corporatista. Temele lui Nanca sunt parca prestabilite: razboiul (acela ciudat, contemporan), publicitatea si brandurile, manelele, deconstructia si subversiunea (pe un perete este desenata steaua in trei colturi de la Mercedes, prinsa intr-un cerc pe care se succed, cu trimitere ironica directa la Marian Zidaru, formulele metanoetice ale acestuia: cer-cer-cer-cer si pamant-pamant-pamant) sau sunt luate din hazul fara fund al cotidianului, precum "Angst Feeds You, Makes You Happy". Ca si la Paraschiv, marele mit al acestei artologii este comunicarea, interactiunea cu spectatorul dincolo de limitele artei traditionale. In realitate, la ambii, practica anti-artei a fost imbuteliata in mici deprinderi tehnice sau intelectuale ce au transformat arta intr-o afacere oarecare ce nu antreneaza nici mari orgolii, nici spatii alternative (cu totul alternative) in raport cu existenta ca atare, nici investitii emotionale sau intelectuale semnificative, ci doar un numar de ritualuri culturale socialmente asteptate, recognoscibile pentru un public avizat. Facticele si remarcabilul, profanul si profesionalul, amuzamentul si gravitatea sunt amalgamate pana la indistinct pe fondul neutru al existentei. Artologia este produsul unor artisti competenti pentru un public competent. Comunicarea sau interactiunea artistului cu publicul sau este echivalenta cu impartasirea aceleiasi lipse de (pre)judecata. Artologia nu mai lasa loc pentru ruptura, pentru confruntarea cu un cu totul altceva, capabil sa redimensioneze existenta si nu doar sensurile, asa cum face arta intotdeauna, de la Leonardo la Artaud si de la Caspar David Friedrich la Dan Graham. Ea tine sa ne asigure ca lucrurile stau bine asa cum sunt, iar noi trebuie sa fim doar ceva mai isteti, pentru a tine pasul cu cei care gandesc exact ca noi, dar care stiu sa si arate acest lucru.