Pe aceeași temă
Așteptăm cu nerăbdare ca filmul românesc să-și consacre resursele problematizării artistice a pandemiei. Mai ales că mult lăudatul nou val s-a impus în lume tocmai prin apelul la tematici de sănătate publică: Moartea domnului Lăzărescu (Premiul „Un certain regard” la Cannes, 2005), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile („Palme d’or” la Cannes, 2007), Din dragoste cu cele mai bune intenții (Premiul pentru regie la Locarno, 2011), Inimi cicatrizate (Marele premiu al juriului la Locarno, 2016). Putem aminti în acest sens și de Balanța, primul succes internațional postcomunist (1992) ori chiar de mai vechiul Glissando (printre favorite la Veneția în 1985). Până atunci, ne putem concentra pe produse mai recente. Lansat în pragul unei perioade care a răvășit lumea, documentarul Colectiv a colecționat diverse premii și nominalizări prestigioase în plină pandemie. Orizontul său tematic e corupția din sistemul de sănătate românesc, corelată în acest caz cu recrudescența infecțiilor nosocomiale. Trebuie să ținem cont de faptul că demersul se înscrie într-o retorică extrem de fructuoasă în postcomunismul autohton, care a dus la putere 3 președinți din 4 și a generat chiar un experiment „tehnocratic”. Departe de a fi o simplă boală a sistemului, corupția a căpătat valențele unei hermeneutici. Ceea ce poate antrena câteva distorsiuni semnificative. Cu alte cuvinte, poate contribui la un derutant trompe l’oeil. Am ajuns să explicăm prea multe (doar) prin corupție. Ceea ce nu doar asigură un comod conformism gnoseologic – raiul „analiștilor” noștri –, ci și contribuie la o îngrijorătoare sărăcire a gamei emoțiilor politice.
Colectiv e un diptic. Documentar observațional, aparatul de filmat (aparent „smerit”) a urmărit cu precădere două persoane la lucru, un jurnalist și un ministru. Jurnalistul rezultă mai tăcut, ministrul mai locvace, dar miza în ambele cazuri e informația – accesul la adevăr, dacă preferăm. Ni se relatează astfel, în două părți, un război pe două fronturi. Cu doi eroi, fiecare cu armele sale. Primul se confruntă cu ramificațiile oculte ale afacerii dezinfectanților diluați, celălalt cu o birocrație ostilă și adversari politici perfizi, care în cele din urmă îl înfrâng (electoral). Dacă lăsăm însă la o parte această subtilă tonalitate de baladă eroică, observăm că portretele nu sunt mai mult decât niște fugace crochiuri, cu toată pretenția realizatorilor de a pătrunde într-o intimitate inaccesibilă altor ochi indiscreți. Spectatorului nu-i rămâne decât să crediteze o relatare „din interior” care nu aduce la lumină nimic din intimitatea exercițiului puterii. E întru totul posibil ca ministrul să fi făcut lucruri bune, doar că filmul îi face un portret indiscutabil pozitiv fără a oferi vreo probă – putem vedea doar bune intenții, politețe, disponibilitate. Totul seamănă, mai degrabă, cu o conferință de presă „intimă”, desfășurată mai relaxat, dar nu mai puțin teatrală. Ni se oferă aparențe într-o măsură mai mare decât era inevitabil – într-un documentar care exploatează emoția colectivă a suspiciunii de a fi mințiți. Impresia de cinéma-vérité e doar înșelătoare, iar pretenția de a avea astfel acces, dacă nu la vreo dezvăluire semnificativă, măcar la un strat mai autentic al personalității nu are acoperire. Suntem în plină societate a spectacolului: a arăta culisele face parte tot din spectacol.
Privilegiul intimității nu e fructificat nici prin apelul la resursele artei portretului psihologic, care poate sugera trăsături de caracter revelatoare sau chiar un cadru existențial plin de semnificații. Scriitoarea Yasmina Reza l-a urmat și ea pe candidatul la alegerile prezidențiale Nicolas Sarkozy în decursul unui an de campanie, cu acces privilegiat la întâlniri și evenimente la care jurnaliștii erau excluși. Portretul rezultat nu și-a propus să ofere publicului un Sarkozy „ascuns”, mai „autentic”. A încercat să prezinte o configurație umană, nu o (vagă) tipologie politică. L-a surprins pe acesta pe scena lumii, chiar dacă în costumație și cu decoruri politice. I-a urmărit „rictusurile”, dincolo de mască.
Alternarea (presupus dialectică) de tainice mărturisiri și comunicare de masă – ziare pe bandă rulantă, ecrane și platouri TV – are, totuși, un contrapunct. E inserat un vernisaj foto, care a avut-o drept protagonistă pe o supraviețuitoare (cu infirmități) a incendiului din clubul bucureștean: poze minimaliste, care exhibă în poziții versatile un trup tânăr plin de cicatrici, atârnate pe ziduri scorojite în clarobscurul unor lumini artificiale. Dincolo de vuietul asurzitor (și ocultator) al prea multor vorbe (fără acoperire), aceste imagini, nu doar tăcute, ci și autosuficiente, devin o șansă de expresivitate alternativă. Trupul replămădit de tragedie, expus teatral (și ludic), are un efect contrar regiei subtile a mediatizării: crapă fereastra spre complexitatea condiției umane.
Nu putem fi decât recunoscători jurnalistului că și-a publicat anchetele la derularea cărora asistă și spectatorul. Acestea se datorau unor denunțuri. Am putea chiar spune că adevăratele eroine ale filmului sunt, de fapt, denunțătoarele. Ca într-un anti-Dogville, acestea sunt primite într-o cameră cu pereți transparenți în interiorul redacției. Dacă în ficțiunea lui von Trier asistam la un simulacru de intimitate, aici întrezărim paradoxurile transparenței. Pentru a striga adevărul de pe acoperișuri – rol pe care și-l arogă azi presa – e nevoie de conspirativitate. Difuzarea publică trece printr-o tainică spovedanie.
Să ne oprim puțin asupra titlului. Regizorul a profitat de multiplele conotații pe care le poate sugera termenul, asociind două dintre acestea: o dramă colectivă și o responsabilitate colectivă. Cea dintâi e limpede: toți ajungem, mai devreme sau mai târziu, prin spitale. Cu cea de-a doua, lucrurile se complică. Cine e, de fapt, responsabil pentru recrudescența infecțiilor nosocomiale? Corupția, indiscutabil – așa cum a demonstrat ancheta jurnalistului. Dar aceasta doar agravează o situație deja critică din cu totul alte motive. Documentarul se concentrează asupra responsabilității politice – finalul consemnează, în paralel, tristețea ministrului pentru eșecul electoral care-i încheie mandatul și cea a unui părinte neconsolat în vizită la cimitir –, restrângând semnificativ perspectiva: neglijează celelalte fațete sociale ale corupției și nu explorează responsabilitățile culturii medicale. Această selectivitate are și un motiv stilistic. Regizorul a profitat de valențele retorice ale thriller-ului politic, cu care și-a condimentat documentarul: filaje foto, un misterios accident de mașină, telefoane stinse pentru a evita interceptări, informatori tăinuiți (fonic), umbra serviciilor secrete (cu amenințările de rigoare). O asemenea tonalitate (în surdină, dar determinantă) îl apropie vag de ficțiunile genului. Se știe însă că una din principalele cauze ale virulenței infecțiilor nosocomiale constă în prescripția exagerată și nechibzuită de antibiotice: un fenomen departe de a fi marginal în practica medicală românească. Dar a realiza un thriller „științific” nu e la fel de ușor, fiindcă presupune nu doar un instrumentar mai complex și mai de nișă (mai ales la noi), ci și o altă mentalitate, capabilă să chestioneze mai în adâncime fenomenele sociale și să sesizeze nu doar derapajele politicii, ci și capcanele unei civilizații ambivalente. În plus, ca pentru toate fenomenele mai mult insidioase decât spectaculoase, e mai greu să stârnești emoții estetice cu statistici și controverse specioase din jungla științei. Cu toate acestea, rețetele pot fi mai funeste decât flăcările.
Pentru prima carență amintită ne vine, în schimb, în ajutor un film de ficțiune. Să nu ucizi – o combinație de poruncă biblică și precept hipocratic („primum non nocere”) – ne vorbește despre drama complexă a denunțătorului ce strigă în pustie. Tocmai această „pustie” e cea explorată, cu subculturile sale: universitară, clinică, judiciară, jurnalistică, familială, industrială, publicitară. Protagonistul, un tânăr chirurg bănuit pe nedrept de malpraxis, încearcă să denunțe adevărata cauză, dar se izbește de ziduri de conivență. Toți se prefac că problema (dezinfectanților diluați) nu există. Două scene (aproape onirice) redau dimensiunea halucinantă a realității: mărturia (fals) compulsivă în fața procurorilor derulați ierarhic și autojustificarea (fals) empatică a celui care dilua. De fapt, acesta e alibiul perfect pentru o (fals) candidă omertà: nu poate fi real, e doar o halucinație fără temei. De la glumele lubrice în jargon medical – reprezentative pentru un amestec de competență și abuz – ale profesorilor-tirani din spitale la dezinteresul jurnalistic întreținut de departamentele de publicitate ale ziarelor, mozaicul complicităților extinse ilustrează responsabilități mult mai puțin politice. În acest sens, cu adevărat „ne privește pe toți”.
Să revenim însă în zilele noastre. Ce se mai întâmplă cu protagoniștii? Dintre denunțătoare, doctorița, cu ispita renunțării, observă cu amărăciune că situația doar s-a cosmetizat (și deplânge lipsa de implicare a ministrului), în timp ce cele două contabile încă bat holurile tribunalelor ca martore în procese prelungite. Ministrul, în schimb, a revenit în funcție, ce-i drept nu pentru mult timp. La început, vorbise (ispititor) despre recâștigarea încrederii prin refuzul minciunii. Cum înțelege el încrederea ne-o sugerează un plan (nefructificat) de promovare a campaniei de vaccinare, ce urma să implice unele „dintre cele mai importante agenții de advertising din România” – o opțiune lăudabilă, la prima vedere, „profesionistă”. Doar că „încredere” și „publicitate”, alăturate, pot forma, cel mult, un oximoron. Încrederea reală se poate câștiga doar prin exercițiul răbdător al adevărului. Al adevărului complex, pe multe niveluri, cu multe nuanțe, uneori plin de contradicții – pe măsura realității. Publicitatea (de orice fel) simplifică, retușează, înfrumusețează, iar deseori amăgește, dacă nu chiar înșală. În orice caz, se bazează pe aparențe, pe seducție, pe impresii. Scopul său e să „vândă” cu orice preț, nu să promoveze cu orice preț adevărul. În plus, pretenția de a deține adevărul despre o realitate inedită și încă plină de necunoscute dovedește fie naivitate, fie aroganță, ambele de rău augur.
Dar să intrăm un pic în detalii. În primul rând, conceptul de „imunizare”, folosit pe atunci, e deja vetust – nici CDC, agenția americană de profil, nu-l mai folosește –, fiind o dovadă că „adevărurile” care trebuie diseminate „profesionist” nu sunt chiar adevăruri. Campania ar fi presupus și „implicarea activă a persoanelor cu influență”. În epoca societății spectacolului, totul ar fi culminat cu emisiuni – „prime time”, cum altfel? – în care „vedete, cu grupuri de fani diverse, se vaccinează și vorbesc despre ei și motivele pentru care au încredere în știință și medici”. Sunt menționați, drept exemple, un filozof și un manelist. Trecem peste faptul că filozofii nu prea se înhaită cu maneliștii, dar încercarea de a convinge oamenii de virtuțile vaccinului prin intermediul cuiva cam certat cu legea – condamnat pentru incitare la ură și discriminare împotriva femeilor și acuzat de rele tratamente și cruzime față de animale – nu e tocmai menită să stârnească încredere. Nici în știință, nici în politicieni. Cât despre nobila îndeletnicire a filozofiei, aceasta e departe de a conferi competențe în ale virologiei ori biotehnologiilor de vârf. Cu alte cuvinte, un filozof – dar chiar și un medic de altă specialitate, căci nimeni nu merge să-și trateze pneumonia la un ginecolog ori la un ortoped – nu are competențe pentru a aprecia adevărul temei în cauză, ci e chemat doar pentru un rol teatral. Cu o astfel de configurație pestriță și cabotină nu am fi asistat decât la o versiune biopolitică a „Cântării României”, în decorul neocapitalismului digital.
Oaltă direcție a campaniei ar fi presupus „monitorizarea dezinformărilor despre vaccin prin analize de big data și combaterea lor folosind noile tehnologii”. Orice s-ar spune, nu trebuie să fii un iubitor de literatură distopică pentru a avea senzația că nu mai e vorba de căutarea liberă a adevărului (care caracterizează știința autentică), ci de manevre de „minister al adevărului”, menite doar să implementeze propagandistic o decizie politică – mai bună sau mai rea. Sintagme precum „big data” sună seducător de futurist, dar exemplul Facebook, care a cenzurat drastic mai bine de un an orice referire la o posibilă origine artificială a pandemiei – nu un detaliu, ci un element decisiv în analiza morală a gestiunii acesteia –, până când ipoteza a fost „oficializată” de administrația Biden, mai degrabă ne pune pe gânduri. Cât despre ideea „pașaportului” care să condiționeze de vaccinare accesul la marile festivaluri, timpul a demonstrat că pentru cineva cu adevărat preocupat de dinamica infectărilor o astfel de măsură nu e eficientă. Dacă după festivalul Verknipt din Utrecht s-a făcut o anchetă epidemiologică (care a relevat circa o mie de infectări), iar premierul țării și-a cerut scuze pentru „eroarea de judecată”, nimeni nu s-a ocupat de așa ceva după mult mai amplul festival Untold din Cluj – menționat ca sigur de ministru în planul cu pricina –, iar nimeni dintre decidenții autohtoni nu a făcut vreo legătură cu exacerbarea ulterioară a cazurilor. Nu putem decât să-i recomandăm fostului ministru lectura lui Platon – un adversar înverșunat și metodic al sofisticii, una din strămoașele „publicității” de azi.
În ceea ce-l privește pe jurnalist, acesta a devenit între timp coordonator editorial la un cotidian cu spectru larg și audiență invidiabilă, unde a stimulat ceea ce-i întreținuse faima: anchetele. În perioada scandalului dezinfectanților, el vorbise – cuvintele sunt consemnate de documentar – de o păguboasă „încredere oarbă în autorități”, atenționând că „în momentul în care presa ajunge să facă reverențe autorităților, autoritățile se vor purta rău cu oamenii”. Cu un asemenea crez ne-am fi așteptat ca și cotidianul în cauză să fie extrem de în gardă față de gestiunea pandemiei. „Criza provocată de pandemia de coronavirus testează şi capacitatea presei de a-şi respecta misiunea” – iată ce afirma însuși jurnalistul. În acest scop, cotidianul și-a propus să publice, în mod special, articole pe teme științifice ori despre „drepturile omului” (puse sub semnul întrebării de măsurile „de excepție” ale autorităților). Ce observă însă un cititor obișnuit al cotidianului? Acum circa un an, jurnalistul făcea publică suma primită de trustul său de presă pentru campania guvernamentală „Poartă mască”. Mărturisirea lui încerca să minimalizeze semnificația acestei publicități plătite de autorități, considerând-o cu totul minoră față de banii ajunși la alții și drept o formă binevenită de protecție socială (într-un trust străin nu tocmai în criză) – totuși, mărturisirea nu anula asocierea cu un posibil conflict de interese, o chestiune mereu fierbinte în anchetele presei de investigație. Ulterior, aceluiași cititor obișnuit nu putea să-i scape implicarea „trup și suflet” a cotidianului în sprijinirea campaniei guvernamentale de vaccinare. De fapt, planul rămas în sertar al ministrului s-a concretizat „de la sine” prin inițiative de presă. Simpla derulare a titlurilor cotidianului e elocventă. Totul pare demn de laudă dacă corespunde scopului propus. Chiar și un bordel (vienez) care oferă avantaje bărbaților ce se vaccinează la fața locului – ministrul, ce-i drept, se oprise la maneliști, nu mersese până la prostituate. Chiar și „specialiști” cărora însuși ziarul le desființase în prealabil credibilitatea (pentru chestiuni de integritate).
Este o opțiune editorială legitimă. Ceea ce, totuși, rămâne sub semnul întrebării e crezul mai sus enunțat – nu e oare vorba de o „încredere (cam) oarbă în autorități”? Unde sunt dubiile la fel de legitime? De ce toți cei solicitați să vorbească în paginile sale despre subiect sunt monocorzi? De ce știrile, cu excepții nesemnificative, doar confirmă justețea unei strategii? Unde e suspiciunea specifică jurnalismului de investigație? Nu e nevoie de cine știe ce perspicacitate ca să observi că până și „știrile externe” sunt alese, în largă măsură, într-o optică similară. Fără a mai vorbi de articolele științifice, care suferă de o aceeași meteahnă de comunicare selectivă. Nu e cazul să uităm că știința e un spațiu de confruntare (conceptuală), nu o coloană în marș cadențat. Ambalate (anxiolitic) ca „veșnice”, deși sunt doar ipoteze de parcurs, multe din „adevărurile” științifice vânturate prin presă s-au infirmat deja – era și inevitabil. Să ne reamintim, de asemenea, că patosul capitalist care mână lumea de azi se hrănește nu din filantropie, ci din tenebroase conflicte de interese. De aceea ne plac anchetele care nu fac „reverențe autorităților”, fiindcă ne arată adevăratul chip al celor care ne conduc și pun în discuție mesajele oficiale. Mai ales când acestea din urmă au ton mesianic.
La un secol de la funesta gripă spaniolă, istoricii ne prezintă un tablou descumpănitor. Guvernul american al epocii a interzis un timp îndelungat să se vorbească despre vreo epidemie – dorea să nu-și compromită intervenția belică –, permițând astfel virusului să acționeze multe luni nestingherit. Au murit astfel mulți dintre soldații trimiși ca sardelele pe vapoare peste ocean, dar și mulți muncitori – mai ales în aglomeratele arii ale industriei belice – ori orășeni infectați la marile manifestații intervenționiste încurajate de autorități. Până la urmă, Statele Unite au câștigat războiul (și ulterioara influență mondială) în bună măsură datorită noii „arme” biologice, fiindcă virusul – cu origini americane, nu spaniole – a decimat și armata germană care se pregătea să câștige războiul. Un amănunt semnificativ: pe orice jurnalist american care ar fi publicat vreun articol despre vreun (oricât de mic) focar epidemic, în orice colț pierdut de țară, îl păștea închisoarea.
În ceea ce privește „drepturile omului” în pandemie, să frunzărim și rubrica de „opinii” a cotidianului. (În treacăt fie spus, în ciuda pretenției de candidă imparțialitate – „îți prezentăm adevărul fără culoare politică sau afiliere de stânga sau de dreapta” – una din „opinii” considera la un moment dat că documentarul Colectiv ar fi fost mult mai bun dacă s-ar fi limitat la figura jurnalistului, renunțând la cea inoportună a unui ministru „de dreapta”.) Remarcăm cu dezamăgire tonul disprețuitor – din păcate, un fenomen tot mai întâlnit în întreaga presă – față de cei care au o altă percepție asupra „drepturilor omului”, fie ei filozofi, juriști, medici sau simpli proletari. A-i cataloga facil drept o turmă incultă ori drept niște sclifosiți egoiști dovedește doar lipsă de argumente și un hilar complex de superioritate. Unul din autori, de pildă, pledează pentru obligativitatea vaccinării vânturând un fel de metaforă a „Statului-Stăpân”. O astfel de perspectivă e mai degrabă convergentă cu interpretarea care a văzut comunismul drept un supracapitalism – statul ar trebui să se comporte precum cel mai despotic patron: „Vrei să muncești? Atunci acceptă toate condițiile mele!”. E ciudat cum intelectuali de stânga nu doar au uitat de lecția lui Foucault (și nu l-au citit pe Ivan Illich), dar uită, în momente decisive, să vorbească de dialectica capitalistă a farmaceuticii – noroc că ne amintesc de ea serialele americane. Parcă am asculta niște miniștri de interne, nu niște intelectuali critici. Care, înainte de a specula despre imperativele gestionării unei pandemii, s-ar cuveni să citească un pic mai mult, de la sursă, articole științifice – lucru pretențios pentru noi toți, simpli umaniști. Fiindcă altfel își construiesc discursul pe nisipuri mișcătoare, iar apologia scientismului e deseori doar o acoperire pentru banala ignoranță.
Ca să parafrazăm o întrebare clasică: noi ce ziar să mai citim? //
