Pe aceeași temă
E dificil – nu doar provocator și incitant, ci realmente dificil – să scrii despre o carte uriașă de literatură. E cu atât mai dificil, cu cât despre o asemenea carte, așa cum este cea care prilejuiește acest mic eseu – cu o receptare extraordinară în limba sa de origine –, s-au spus, prin forța împrejurărilor (este publicată în limba engleză în 2017), foarte multe. Cartea care a declanșat primele două fraze – ce țin deopotrivă de un registru al prudenței și de unul al onestității – reprezintă debutul în românește al unui autor uluitor, Daniel Mendelsohn. O odisee. Un tată, un fiu și o epopee e publicată la Polirom, în seria Actual a impresionantei și cu totul remarcabile colecții Biblioteca Polirom, colecție coordonată chiar de către cel care ne-a dat, odată cu volumul lui D. Mendelsohn, o replică românească, în traducere, cu adevărat strălucită – mă refer la Bogdan-Alexandru Stănescu.
Jay Mendelsohn, tatăl autorului acestei cărți, este cel care, cu câțiva ani în urmă, își roagă fiul să îi permită să meargă la cursul practic dedicat Odiseei pe care acesta din urmă îl ține la universitate. Tatăl își roagă fiul să îi acorde o asemenea neobișnuită permisiune (tatăl are 81 de ani, studenții alături de care va participa la cele 16 sesiuni ale acestui curs au 17-18 ani) din, spune Mendelsohn-fiul, „motive pe care am crezut că le pricep la vremea aceea“. Aceasta este una dintre modalitățile cumsecade în care poate fi rezumat începutul pentru o odisee a cărei poveste, așa cum este ea spusă de un mare critic literar și totodată de un uriaș scriitor, este relatată într-o carte fără pereche. Așadar, un tată vine la universitate și devine, într-un fel, student al fiului său; la 81 de ani, Jay Mendelsohn insistă să se pună la „școala învățării“, acolo unde fiul său este, în virtutea formalităților academice, mentorul desemnat ca atare. Plusează Jay Mendelshon atunci când își negociază participarea la cursul despre Odisee – promite că va fi, pe durata seminariilor, cumințenia întruchipată, că nu va deranja pe nimeni, că va fi un „student“-model; spune că vine doar să asiste. Nu va reuși să fie chiar așa; Daniel Mendelshon povestește - și în carte, dar și în câteva intervenții publice (disponibile pe YouTube, ele însele delicioase, căci în centrul lor este un umanist care are și o carismă ieșită din comun) – cum, „în secunda 37“ a primului curs, tatăl său, așezat strategic undeva în spatele său, torpilează discursul introductiv al fiului-profesor de la acest curs cu o „rachetă“ prin care decretează că Odiseu/Ulise „nu e de fapt un erou; este un mincinos, și-a înșelat nevasta, și-a pierdut toți oamenii; dacă ar fi trăit astăzi ar fi riscat chiar să fie adus în fața Curții Marțiale“. Nu este o intervenție izolată; fiul-profesor va fi martorul și, uneori, chiar ținta unor reacții, afirmații, exclamații care vor face „sarea și piperul“ unui curs deasupra căruia plutește duhul unei cărți despre care Daniel Mendelsohn spune, între altele, că „în aceeași măsură în care e o poveste despre soți și soții, această poveste este – poate chiar în mai mare măsură – despre tați și fii“.
Când tradiția, fie ea și o tradiție îndepărtată, așa-zicând antică, este importată într-o carte modernă (la limită, postmodernă) – iar în cazul de față, acest altoi (Odiseea e făcută actuală – și nu numai prin intermediul unui curs universitar!) se face cu o debordantă imaginație stilistică și în materie de compoziție și structură – una dintre în mod cert generoasele modalități hermeneutice prin care se poate lua în posesie un text ține de ceea ce am putea numi „logica binomului“. Un binom, mergem puțin la o definție de dicționar, este o expresie algebrică a cărei construcție se realizează din suma sau diferența a doi termeni. Așadar, o logică de acest tip – și o logică de acest tip – subîntinde instalația remarcabilă, luminoasă și somptuoasă („instalație“, căci în O odisee avem, în sumă, eseu, roman, critică literară, hermeneutică rafinată și mai mult decât atât) pe care ne-o propune Daniel Mendelsohn. Odisee nu este numai cartea care este survolată în cadrul unui seminar practic la o universitate, un seminar la care tatăl vine la fiecare ședință ca să își asiste și, adesea, ca să își întrerupă fiul din strălucitele sale exerciții de interpretare cu privire la fragmentele de sens ale uneia dintre marile opere ale omenirii. Odisee – o călătorie circulară, întortocheată deci, fără permanenta certitudine a unui nord - este și ceea ce, în interiorul cursului despre marea carte a lui Homer descoperă tatăl despre fiu și, mai ales, căci el rămâne și pentru a depune mărturie, ce descoperă fiul despre tatăl său. Mai mult decât atât: odisee este și ceea ce urmează – pentru că, după ce se termină acest curs de răscruce pentru Mendelsohni – fiul & tatăl deopotrivă -, cei doi aleg să plece într-o călătorie îndepărtată care reface, aparent după ghidaje ale turismului contemporan, pe marea Egee, traseul Odiseei. Odiseic însuși este chiar și acest traseu turistic – căruia, dacă îi îndepărtăm pelicula de protocol, îi detectăm lejer dimensiunea spirituală, inițiatică – care nu se termină, din rațiuni ce țin de aranjamentele politice contemporane, cum se termină în carte; Itaca, ținta pe care o implică, în cartea homerică, rătăcirea de două decenii a lui Odiseu, este ratată de turiștii în mijlocul cărora se află cei doi Mendelsohn.
Și mai mult decât atât: odiseic este și ceea ce urmează, la relativ puțin timp, după această călătorie a celor doi (à propos, pe Google se găsesc fotografii care o documentează și din perspectivă vizuală). Odiseic adică este ceea ce se întâmplă, vreme de câteva luni, la spitalul în care Mendelsohn ajunge și în care moare – e, spuneam, „odiseic“ pentru că, în spital, Jay Mendeslohn revine la un moment dat în chip uimitor din „buza morții“, inclusiv pentru a-i trimite fiului său un semnal – simbolistic foarte puternic – despre patul pe care îl construise pentru acesta când era copil; un pat făcut dintr-o ușă, o paralelă inegală, dar foarte tușantă, cu patul din Itaca făcut din trunchiul unui nuc de către Odiseu
Ca și Odiseea clasică – de fapt, împreună cu aceasta, în binom cu Odiseea clasică – O odisee... este, în mod fundamental, o carte despre rătăcire, regăsire și, deci, despre identitate. „Dar care e adevăratul eu, întreabă Odisee, și câte euri ar putea avea un om? Așa cum am aflat în anul în care tata a urmat cursul meu despre Odiseea și în care am refăcut călătoriile eroului ei, răspunsurile pot fi uimitoare“, spune, la începutul cărții, Daniel Mendelsohn. De altfel, pasajul de mai înainte conține o afirmație care devine, pe măsură ce avansăm în materia acestui volum, autoreferențială, fiindcă, prin intermediul unei tehnici pe care scriitorul american o împrumută cu voluptate de la Homer (și nu numai de la acesta, în fapt) – aceste cercuri elaborat trasate prin spațiu și timp sunt oglindite într-o anumită tehnică identificabilă în multe opere din literatura greacă, numită compoziție circulară - Mendelsohn merge către eurile tatălui său și, implicit, pentru că „eurile“ se construiesc și (mai ales) „în relație“, către eurile sale.
Pentru această carte, relatează autorul însuși, Daniel Mendelsohn a lucrat patru ani; cu mult mai mult decât la Dispăruții. În căutarea a șase din șase milioane (2006; à propos, volum care, înțeleg, are mari șanse să apară, în timp relativ scurt, și în românește). Și, spune tot Mendelsohn, partea cea mai dificilă – și în sens cronofag, și în sensul navigării tematicii specifice – a fost ultima, a regăsirii (parțiale) a tatălui și, mai ales, fatalmente, a despărțirii de tată. „Un tată își face fiul din propria carne și din propria minte și apoi îl modelează cu ambițiile și visurile lui, dar și cu eșecurile și cruzimile lui. Dar un fiu, chiar dacă este al tatălui său, nu-și poate cunoaște tatăl în întregime, pentru că tatăl îl precedă; tatăl lui a trăit deja cu mult mai mult decât fiul lui, așa încât fiul nu-l poate ajunge niciodată din urmă, nu poate ști niciodată totul. Nu-i de mirare că grecii credeau că foarte puțini fii ajung egalii părinților lor; că cei mai mulți ajung doar pe-aproape, și prea puțini îi depășesc. Nu e vorba despre valoare; ci despre cunoaștere. Tatăl își cunoaște fiul în întregime, dar fiul nu-și poate cunoaște niciodată tatăl.“
Odisee (dublă, cel puțin) a cunoașterii – o cunoaștere făcută la o amețitoare altitudine hermeneutică a unei opere esențiale a tradiției literare care merge în paralel cu altă cunoaștere, pe care o livrează o „Telemahiadă“ pe care fiul-profesor o parcurge în raport cu tatăl său -, carte a identității, dar și (nu am adus întâmplător în discuție detaliul cu privire la dificultatea scrierii părții ultime a cărții) un kaddish literar spectaculos, volumul lui Daniel Mendelsohn merită un destin – de piață, de public – de excepție și la noi. Nu citim des așa ceva – o carte uluitoare, de o asemenea forță, de o asemenea profunzime, de un asemenea rafinament. Nu citim și, plusez (în sensul și al unei sugestii și al unei speranțe), nu recitim (căci O odisee e așa de frumoasă încât îmbie la dublarea unei lecturi) des așa ceva... //
