Attila Kim: „Fiindcă mă implic trup și suflet, ultimul proiect este cel mai important și mai iubit”

Prezent la Timișoara în realizarea expozițiilor de anvergură Victor Brauner, Invenții și magie de la Muzeul de Artă și După sculptură/sculptură după curatoriată împreună cu Sorina Jecza la Cazarma Vienei, Attila Kim vine cu imaginația și experiența câștigate în expozițiile Bienalei de la Veneția, unde este comisar pentru România, precum și în numeroase proiecte expoziționale majore ca Romanian Design Week, Art Safari ș.a.

Cazarma U, cum o numesc timișorenii după forma sa, este fosta cazarmă militară austriacă construită în 1752 și reconstruită după 1848. Lăsată în paragină după 1989, este acum proprietate privată. În acest istoric, marcat de vreme, Attila Kim&Architects și Fundația Triade a Sorinei Jecza au reconstituit istoria recentă a sculpturii românești. 

Cu doar o oră înainte de vernisaj, în 4 mai 2023, i-am pus arhitectului câteva întrebări. Ne-a mărturisit că, prins în realizarea punctuală a expoziției, aceasta este prima ocazie să pună în cuvinte conceptul. Expoziția se află în programul președintelui Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, în vizită la Timișoara pe 25 mai, după ce a fost văzută de numeroși diplomați primiți de Timișoara – Capitală Culturală a Europei.

Cum ai ajuns de la arhitectura pe care o practici în continuare cu succes la designul de expoziție?

Am fost elev la Liceul de artă din Târgu Mureș și am rămas în contact cu mediul artistic. Asta a fost puntea între trecutul meu în arte și arhitectură, mai ales că simt și cunosc modul cum artiștii se raportează la lucrările lor. Sunt ferm convins că pentru orice artist sau curator e important ca mesajul lor să fie transmis într-un mod coerent și potrivit în anumite spații. Spațiile expoziționale și muzeale sunt atât de diverse încât niciun artist sau curator nu are cum să știe să facă echilibrul și comunicarea necesare cu lucrările. Și nici nu ar trebui să știe. Aici intervin scenograful, arhitectul, designerul de expoziție, liantul care să facă mesajul transmisibil și inteligibil pentru public, în parametrii dați de locația expoziției.

Au fost și situații în care curatorii sau artiștii nu au înțeles rolul scenografiei?

Întotdeauna am ajuns la o înțelegere, e vorba de un dialog pentru un rezultat echilibrat. Și eu am învățat enorm de la artiști și curatori, cred că și ei de la mine.

În dialogul cu Adrian Ghenie, aflat recent în Timișoara cu expoziția personală Corpul imposibil, am aflat că a investit jumătate de milion de euro pentru a reface Pavilionul României de la Veneția, în 2015, când a fost invitat să reprezinte țara la bienală. Ați lucrat împreună. Ce era de refăcut?

Toate aceste pavilioane expoziționale de la Veneția, din vremea când s-a născut ideea târgurilor de artă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, ar fi trebuit să fie temporare, dar au devenit în multe cazuri construcții permanente. Am avut un noroc extraordinar cu Nicolae Iorga că România are pavilion în Giardini della Biennale, unde doar 32 de țări au acest privilegiu. Clădirea a suferit puține modificări de-a lungul deceniilor, dar nici n-a avut parte de restaurări și de la o ediție la alta au apărut peticeli. În 2015 ne-am pomenit cu o clădire care avea probleme serioase muzeal: pereți umezi, nepotriviți pentru picturi de mari dimensiuni și de o valoare ridicată. Și atunci am demolat toți pereții și am refăcut pereții într-un sistem ventilant, și anume am dublat pereții de cărămidă cu un  perete ușor la 10 cm distanță, care nu ajunge la pardoseală și nu ajunge la tavan, deci aerul circulă în mod constant.

Se practică sau a fost o soluție proprie?

Undeva la mijloc, să zicem că am avut inspirație. Acesta este conceptul de perete pe care îl folosim la clădirea Fundației Plan B din Cluj, aflată în construcție, pentru a evita orice problemă pe care clădirile istorice le au, pereți uzi sau deteriorați, în relație cu lucrările de artă. Acea investiție pe care Adrian Ghenie a făcut-o la Veneția, impresionantă ca sumă, ne-a permis să aducem și pardoseala la starea ei originară, după decenii de uzură și de intervenții. Sub un strat gros de vopsea gri, prin șlefuire am descoperit cel mai frumos mozaic venețian.

Pentru proiectul Adinei Pintilie, desemnat să reprezinte România la Bienala de Artă de la Veneţia în 2022 cu proiectul „Tu eşti un alt eu - O catedrală a corpului”, pardoseala a fost acoperită fiindcă tot spațiul a fost transformat în acest black-box. Dar acum clădirea e în forma ei bună, chiar anul acesta a trecut din nou printr-o renovare finanțată de Ministerul de Externe. M-am luptat mulți ani până am găsit o formulă bună de colaborare cu MAE și am reușit să renovăm pavilionul României.

 Cum să înțelegem expoziția de la Cazarma U deschisă azi?

Aș denumi-o din start muzeu temporar. Noțiunea de muzeu presupune prin definiție prezentarea unui patrimoniu, fiindcă aici expunem lucrări de valoare muzeală sau patrimonială. Diferența dintre un muzeu propriu-zis și un muzeu temporar este modul în care se respectă normele de expunere a obiectelor de patrimoniu, cum ar fi cerințele de iluminat, calitatea aerului etc.

La Muzeul Național de Artă unde, de exemplu, la expoziția Victor Brauner a trebuit să respectăm de la luminozitatea impusă de către Centrul Pompidou la normele universale pentru expunerea de desene de 150 lx (lucși) sau 70 lx, sau umiditatea, care trebuie să fie într-un anumit procent în cazul sculpturilor, fiind lucrări de artă realizate din materiale mai puțin perisabile, evident că plaja de mișcare este mult mai largă.

Împreună cu Sorina Jecza asta doream, să facem un muzeu temporar de sculptură pentru că această cazarmă, deși nefolosită, corespunde tuturor parametrilor necesari pentru a expune sculptură. Noi a trebuit să adăugăm iluminatul și unele suprafețe de expunere.

Așa a apărut ideea să organizăm aceste expoziții simultane care să reflecte istoria recentă a sculpturii românești din mai multe puncte de vedere curatoriale. Și aici e foarte interesant cum diverși curatori abordează într-un mod foarte diferit ce s-a întâmplat în a doua parte a secolului XX și prima parte a secolului al XXI-lea.

Unde e rolul scenografiei, al designului, într-un spațiu special precum acesta?

Tocmai pentru că abordările curatoriale sunt foarte diferite, arhitectura acestor expoziții necesită un fir roșu care să dea unitate. Și aici intervine rolul meu, al arhitectului-scenograf, care dă unitate  proiectului. Deci trebuia să găsim modul în care să legăm la un loc diferitele concepte curatoriale cu niște forme arhitecturale.

De la bun început am dorit să exprimăm această forță brută care este însăși puterea arhitecturii, la care am adăugat elemente arhitecturale noi, niște pereți simpli, ca o coajă interioară în anumite locuri care marchează expozițiile și care, la rândul lor, devin suport pentru textele curatoriale.

 De ce sculptură tocmai aici?

Și sculptura, și arhitectura se bazează pe acest joc al volumelor pline și al golurilor, iar arhitecții, nu numai în timpul modernismului, ci de la perioada gotică încoace, au avut această preocupare, să lege spațiul interior de cel exterior. Ce înseamnă transparență într-o construcție amplă? Dacă ne gândim la Sainte-Chapelle din Paris, broderia din vitraliile enorme realizează transparența și legătura cu exteriorul. Noi, în cazul cazărmii, nu avem geamuri, nu avem tâmplărie, nu avem nici sticlă, și de aici începe un dialog între interior și exterior, o formă fizică masivă și niște goluri în loc de ferestre.

Spun deci că această clădire nu mai are funcții de locuire, nu ne adăpostește de frig. Ne plimbăm printr-o sculptură supradimensionată, care este gazda unei istorii a sculpturii românești. O sumedenie de expoziții simultane care explorează forma sculpturală în interiorul unei sculpturi enorme.

Mi s-a părut foarte important faptul că după multe decenii când cazarma a fost practic închisă, se deschide pentru marele public- a mai fost văzută doar în 2015, la prima ediție a bienalei Art Encounters, un eveniment foarte important. În tot acest timp, natura a început să se infiltreze în clădire, iar această relație foarte fluidă și permeabilă între forța brută a clădirii și dantelăria timidă a vegetației mi s-a părut frumos de exploatat. Ele sunt într-un echilibru perfect. O altă interfață între lumea fragilă, într-o permanentă schimbare și dezvoltare a plantelor, și între clădirea masivă, imobilă, fixă, cu moștenirea ei care impune un tip de respect modulând spațiul din jur.

 Care proiect ți-a adus o mare satisfacție fiindcă a ieșit, în ciuda dificultăților?

Astăzi, După sculptură/sculptură după. Atașamentul este atât de puternic, fiindcă mă implic trup și suflet, încât ultimul este cel mai important și cel mai iubit. Când am realizat expoziția Victor Brauner, aceea a fost, acum e aceasta.

(Interviu realizat de Brîndușa Armanca)