Pe aceeași temă
La 1 iulie, yahoo.com afişa numele Pinei Bausch pe locul 10 la categoria Cele mai populare căutări, o poziţie publică neobişnuită pentru una dintre cele mai mari figuri ale dansului contemporan, care, la acea dată, împărţea lista cu Michael Jackson şi Farrah Fawcett. Era evident că se întâmplase ceva.
Semăna cu chipurile pictate de Picasso în operele sale timpurii: faţa alungită, cu trăsăturile căzute. Degetele lungi erau veşnic ocupate cu câte o ţigară aprinsă, fie Camel, fie Lucky Strike. Purta negru.
Când erau întrebaţi cum e să lucrezi cu Pina Bausch, dansatorii din trupa ei de la Tanztheater Wuppertal răspundeau că mai degrabă lucrează pentru Pina Bausch: repetiţiile durau 12 ore pe zi, trei luni la rând pentru fiecare nou proiect. Nu era niciodată mulţumită, chiar dacă fiecare premieră era urmată de zeci de ridicări de cortină. Mereu era ceva ce putea fi făcut mai bine, îmbunătăţit. Dar toţi o divinizau, iar a te alătura trupei însemna a fi acceptat mai degrabă într-o sectă care se ocupa de traducerea sufletului uman din nimicurile vieţii de zi cu zi şi din dinamica bătăliei dintre sexe. Pina Bausch era limbajul pe care mulţi dansatori îl căutau, îl aşteptau. Aprecia calităţile fiecărui dansator în parte şi încerca să le pună în evidenţă, astfel încât spectacolele ei nu aveau solişti şi nici figuranţi. Pentru ea, toţi dansatorii erau importanţi datorită calităţilor individuale niciodată repetabile în celălalt. Graţie ei, dansatori de 60 de ani erau încă activi pe scenă.
Critica de specialitate i-a încadrat spectacolele ca fiind o serie de episoade în care acţiunea alternează cu dialogul într-o nuanţă suprarealistă, tema de bază fiind interacţiunea dintre feminin şi masculin. Decorurile spectacolelor erau elaborate, iar muzica eclectică. În realitate, nu exista niciun plan şi nici muzică la începutul unui nou proiect. De cele mai multe ori urmărea o idee, fără să ştie de la început unde va duce. Lucra cu foarte mare flexibilitate. Fiecare dansator venea cu câte o frază pe care o detalia în mişcări. Urmărindu-i, Pina nu intervenea. După săptămâni de laborator, dansatorii puteau să-şi recunoască ideile în funcţie de ce începea să fie fixat încetul cu încetul. De abia atunci aflau părerea ei despre partiturile de laborator, ce-i plăcuse, ce o inspirase. Repetiţiile erau un spaţiu ce trebuia respectat şi protejat. Nimeni din afara grupului nu participa la ele. Deşi spectacolele erau construcţii abstracte, imaginile care se degajau din dans emoţionau puternic. Publicul devenea anesteziat de spectacolele de dans care penetrau subconştientul, bombardând formula umană – această ecuaţie cu mai multe necunoscute: iubire, corp, alienare, fericire şi dorinţă.
Tanztheater îşi avea sala de repetiţii deasupra fast-food-ului McDonald’s din Wuppertal, un oraş industrial în care mai tot timpul plouă. 400.000 de locuitori şi o fabrică de pesticide Bayer este infrastructura care a susţinut an de an acest laborator de creaţie. În anul 2000, de exemplu, Pina Bausch a avut la îndemână un buget de aproximativ 3 milioane de dolari. În 1972 însă, anul în care şi-a început directoratul artistic la Corpul de Balet al Operei din Wuppertal, munca ei nu părea să găsească înţelegere niciunde. Spectacolele ei de debut au confruntat critica şi publicul cu scena, cu toţii fiind nepregătiţi pentru felul în care vroia ea să spună lucrurile. A avut parte de critici violente mulţi ani la rând, dar nu a renunţat nicio clipă. Critica nu era obişnuită să vadă altceva şi au luat-o ca pe o provocare. Pina Bausch însă n-a vrut să provoace niciodată pe nimeni. În 1982, anul în care a creat poate cea mai cunoscută şi longevivă creaţie a ei, Nelken (Garoafe), şi care încă cutreieră scenele lumii, publicul adunat pentru spectacol oferea el însuşi un spectacol. Cuplurile din sală se certau, un partener abandonându-l pe celălalt – spectator deja convertit şi fan – acesta din urmă şoptind din ce în ce mai tare şi promiţând că imediat pe scenă aveau să se întâmple lucruri emoţionante, frumoase.
Un amic mi-a povestit că odată, la San Francisco, văzuse un spectacol de-al ei. Nu mai ţinea minte titlul. Fusese absorbit într-un spaţiu în care intrase în legătură cu tot universul, iar din acel loc, în timp ce viziona spectacolul, îşi vedea tatăl murind. Copleşit de emoţie, confuz şi îngrijorat, după spectacol şi-a sunat părinţii. A aflat că tatăl îi murise cu câteva zeci de minute mai înainte, exact când fusese aspirat de vortex-ul acela al simţurilor, vortex semnat Pina Bausch. A creat 24 de spectacole, multe dintre ele în continuare în vizită pe scenele lumii. „Când m-am apucat de coregrafie, nu m-am gândit niciodată că fac coregrafie, ci că pur şi simplu îmi exprim sentimentele. Cu toate că fiecare spectacol este diferit, prin toate încerc să ajung la anumite lucruri care sunt dificil de pus în cuvinte. În creaţiile mele, fiecare ceva aparţine întregului – muzică, decor, mişcare, dialog. Nu ştiu unde un lucru se termină şi unde celălalt începe; şi nu simt nevoia să le analizez. Asta mi-ar limita creaţia şi inspiraţia.“ (New York Times, 29 septembrie 1985)
Ultimul ei spectacol nu are nume. A avut o vizionare cu public în 12 iunie. Câteva zile mai târziu, epuizată ca după fiecare nou spectacol, şi-a făcut analizele. A murit 5 zile de la aflarea diagnosticului – un cuvânt care a muşcat din ea cu aceeaşi forţă cu care spectacolele ei muşcau din sufletul fiecărui spectator. //
