Averea matusilor

Matusi bogate are si Ion Grigorescu. Are si frati, parinti, veri, cumnati, socri, bunici, strabunici. Are sotie si trei copii. Si toti i-au dat cate ceva. Care un covor cam jerpelit, care o carte facuta de mana, care un desen pe o fila de caiet, un tablou, o fotografie, o broderie. Avutia familiei pare sa se afle in miezul celei mai recente expozitii a celui mai incalificabil (si totodata cel mai remarcabil) artist roman contemporan, Ion Grigorescu. Problema lui este asemanatoare cu aceea a unor politicieni ai momentului: cum pot niste matusi sarace sa lase mostenire averi uriase? Intrucat raspunsul sau nu vine din sfera infractionalitatii economice, el e simplu si deloc caznit: averea matusilor si a tuturor rubedeniilor este imensa pentru ca este totodata simbolica si vie, in crestere. Averea aceasta este insasi familia, cu acumularile ei de capital casnic, de bunuri din materiale afective destinate unui consum moral intens, dar care nu e de masa, ci rezervat doar catorva persoane. Ion Grigorescu prezinta cateva din aceste bunuri intr-o expozitie ce ar putea fi intitulata Muzeul Vietii Familiei Grigorescu, al lucrurilor facute de mana, de mintea sau de vointa celor ce alcatuiesc universul clanului Grigorescu, facute de ei ca sa dureze, sa bucure si sa inzestreze urmasii. Expozitia este o alegorie antropologica, in care motivul central nu este evolutia, ci repetitia. Facerea (de frumos) este locul in care se repeta, este constanta veritabila a familiei Grigorescu si a familiilor conexe, Petrescu, Nicolau, dar si, prin extensie, a familiilor Ionescu, Popescu, Etcescu, a tuturor celor care au facut ceva durabil si frumos si care supravietuiesc si vor supravietui in acest fel. Se va spune ca toti lasam in urma noastra ceva-ceva si ca toti am putea sa ne alcatuim un mic muzeu familial. Nimic mai fals si nimic mai strain de Ion Grigorescu decat acest democratism vulgar. Vila de la Campulung Muscel a familiei Nicolau este un adevarat monument de arhitectura neoclasica, iar manuscrisul romanului Matei Iliescu de Radu Petrescu (socrul lui Ion Grigorescu), legat chiar de catre autor ca un volum unic, de suflet, depaseste limitele unei curiozitati bibliofile, pentru a deveni un model de vocatie literara totala. La fel sunt tablourile lui Octav Grigorescu (fratele lui Ion Grigorescu) si ale Georgetei Naparus (cumnata sa), care, in ciuda estetismului, acum vetust, fac deja parte din istoria artei romanesti. Chiar arta experimentala a lui Ion Grigorescu marcheaza un moment major al culturii contemporane.

Muzeul Vietii Familiei Grigorescu, averea simbolica a acestui clan, nu este constituit din lucruri pe care sa le treci cu vederea, din bunuri culturale efemere. Ele meritau si merita sa fie pastrate si expuse, traite si perpetuate. Actualmente, multi dintre cei ce parasesc aceasta lume de blocuri si Billa nu lasa in urma lor decat un televizor si-o punga goala de chips cu aroma de branza. Mainile, mintea si sufletul lor s-au dezobisnuit sa faca ceva frumos, de lasat celorlalti. Piesele expuse in Muzeul Vietii Familiei Grigorescu sunt facute tocmai pentru a fi lasate, pastrate, sunt create cu dragoste si pricepere si cu gandul la viitor. Acest muzeu ad-hoc este unul exclusivist, bazat pe un concept elitist al creativitatii. Ceea ce pare la prima vedere un talcioc mai cult se dovedeste un riguros indreptar moral pentru constiinta contemporana, din perspectiva careia valori precum frumosul si binele reprezinta notiuni din ce in ce mai abstracte si careia, spune aceasta expozitie, trebuie sa i se reaminteasca faptul ca sensul si istoria exista, ca lucrul bine facut da rost vietii si lumii.

Caracterul conservator al intreprinderii iongrigoresciene consta tocmai in separarea din fluxul efemerului ce ne domina cotidianul a unor piese care, potrivit unor standarde foarte traditionale (ale “culturii inalte”, opusa culturii de masa), sunt prezentate drept merituoase, demne sa existe. In ciuda practicilor sale artistice neoavangardiste (pentru care si conceptul neconventional, vampirismul estetic al acestei expozitii constituie o buna marturie), Ion Grigorescu se prezinta drept adevaratul portdrapel al unei arte traditionaliste, usor reactionara chiar. Intrucat la el mentalitatea ultraconservatoare este abil camuflata de mijloacele artistice neoavangardiste, activitatea sa depaseste prin impact efectul artei explicit neoortodoxiste, cu caracterul ei ofensator spiritualist, agresiv militant si ingust estetizant. Ion Grigorescu instrumentalizeaza, pirateaza si tradeaza arta neoavangardista, punand in miezul activitatilor artistice nonconformiste un sambure traditionalist dur, chiar spiritualist. Paradoxul face insa ca in conditiile actuale, in care arta coerent neoavangardista este o simpla aplicatie neinsufletita a unor teze si teme politically correct, pirateria lui Ion Grigorescu, dezlocuirea vectorului progresist si inlocuirea sa cu acela traditionalist, sa devina unul dintre ultimii avatari ai experimentalismului real. In contextul unei culturi de masa in care comuniunea penduleaza intre stadion si sitcom, iar idealul este un clubbing perpetuu, readucerea in prim-plan a valorilor riguroase poate avea efectul unui dus rece, efectul de avangarda.

Estet anticalofil, conservator si experimentalist totodata, Ion Grigorescu este autorul unor sculpturi din noroi, al unor instalatii din fier beton si al unor picturi pe panza de sac. Este un desavarsit exhibitionist al inhibitiei, un creuzet uman al contrariilor, un versat practician al nevolniciei, al retragerii aparente din lumea artistica a mizelor majore, a “artei mari” si a ideilor marete. Spre deosebire de operele neoortodoxiste, arta sa este complet lipsita de pompa si dichis, de simtul solemnului religios. Diferit de colegii sai experimentalisti, lui ii este straina verva tehnologica si ideatica, cu cinismul si destinderea ei. Umilinta crestina in arta pare sa fie o notiune facuta pentru Ion Grigorescu. El este si antiexpresionist: arta lui doar mormaie in barba adevaruri grave. Si in aceasta expozitie, in care moseste o idee prin aproprieri (metoda tipic postmodernista), el face o arta incerta si indecisa, undeva la periferia genurilor si ideologiilor, o arta plasata la frontiera, tocmai acolo unde se afla insa centrul artei actuale internationale. Frontiera nu trebuie sa fie neaparat computerul, asa cum cred tinerii pensionari ai artei alternative, ci poate fi chiar maidanul sau comunitatea, locul pe care contrabanda spiritualista a lui Ion Grigorescu pare sa-l vizeze, pentru a-l readuce la constiinta, la valori. Acesta este motivul pentru care el este remarcat in peisajul artei romanesti actuale de catre organizatorii de expozitii internationale: el este poate cel mai bun exemplu de localism global. E inversul individualismelor specifice mitologiilor de buzunar ale eului estetic exacerbat, ce au dominat arta anilor ’80, dar si al neoavangardismelor universaliste si criticiste axate pe un umanism pur teoretic, de la inceputul anilor ’90. Ca o sculptura sociala vie, Ion Grigorescu arata ceva despre lumea din care vine, e infasurat si inecat in ea, nu in lozinci si demagogie alternativa de uz mondial. Ion Grigorescu nu face cariera de artist, ci isi traieste doar viata in Muzeul Familiei Grigorescu, printre bunurile matusilor.