Bătaia de aripi

Primejdiile ascunse în cumsecădenie sunt mai mari decât acelea ale ieşirii din şleauri.

„Cred că ai o datorie şi faţă de in­te­li­gen­ţa ta, şi faţă de mediul artistic ro­mâ­nesc... să fii activ, măcar punctual, dar cu con­sec­venţă şi vizibilitate, tocmai ca să impui alte ştachete in­telectuale; să lupţi pentru «trezirea» unui spirit crit­ic mai just, pentru alte ierarhii de nu­me şi de valori“, îmi scria, pe 11 octombrie 2004, Mag­da Cârneci. Din 1993 am per­­severat în detabuizare, şi chiar asta aştepta - „s-ar pu­tea să fii mai degrabă pen­tru atac, conflict, se­pa­ra­rea apelor, şi e bine să fie aşa“, con­tinua scrisoarea nepierdută.

La scurt timp am publicat în 22 primul text despre MNAC. De atunci textele mele pe acest subiect au fost consecvente în de­le­gitimarea instituţiei, a programului ei, a clă­dirii, a expoziţiilor. Şi atunci se glosa în spaţiul public sofisticat pe „com­ple­xi­tatea“ coabitării MNAC cu Casa Poporului, pe „subtilitatea“ delimitării de politicul om­niprezent în buncărul devenit Par­la­mentul României. MNAC reprezenta chin­tesenţa sistemului artei româneşti, în tot ce are acesta mai arbitrar şi servil. MNAC a fost scobit cu un scop anume în Casa Poporului, operaţie inaugurată de Ion Iliescu şi Adrian Năstase, şi care i-a ajutat la pierderea alegerilor prezidenţiale şi par­lamentare din 2004. Sunt elocvente pen­tru statutul MNAC cuvintele puse pe pro­priu-i blog, în 2013, de către Adrian Năs­tase: „A murit Mihai Oroveanu, unul din­tre cei mai distinşi oameni din domeniul artelor plastice din România. L-am cu­noscut în urmă cu mulţi ani. În 2001, fă­ceam eforturi mari pentru realizarea Mu­zeului Naţional de Artă Contemporană în unul din corpurile dezafectate ale Casei po­porului. M-a ajutat enorm în rea­li­za­rea sa, finalizată în 2004. Împreună cu Răzvan Theodorescu, l-am numit atunci director al muzeului“. Cuvintele cti­to­ru­lui consacră instrumentul. Ceea ce, în altă parte şi cu alt program, ar fi devenit un ferment al conştiinţei a rămas o instalaţie de conservare a stângismului post­co­mu­nist şi consumist.

În cei 10 ani scurşi de atunci, pe Magda Cârneci a vexat-o mai mult discreditarea spo­radică a MNAC decât acţiuni precum răstignirea (la un moment dat) de către direcţiunea acelei instituţii, acolo, în mu­zeu, pe un veritabil stâlp al infamiei (ca la gazeta de perete de altădată), a articolelor mele din 22, pentru atragerea oprobriului public. Arta, ca în­tot­dea­u­na, oferă cea mai bună în­ţelegere a acestor situaţii: în cea mai pregnantă operă a generaţiei 2000, din seria lui Nicolae Comănescu, Zgî­ţii mă-tii dă fluture, un ri­nocer aleargă turbat, hăr­ţu­it de un fluture. La MNAC din Casa Poporului, în ini­ma autoritară a puterii, tro­păitul rinocerilor deranja mai puţin decât atacul ne­milos al fluturelui. Aşa s-a ajuns la paradoxul că tex­tele mele colorate re­to­ric, niciodată atinse de vulgaritate lexicală ca atare, ci doar de o violentare pro­fi­lac­ti­că a convenţiilor idea­tice şi a protocoalelor deontologice osi­ficate, au devenit - pentru cei comozi şi compromisorii - etalon al agresivităţii, în timp ce cuvintele elegante, gen Adrian Năstase (care aştern comanda pe un ton cald, dar infinit mai tumefiant), au de­venit măsură a bunului simţ.

Într-o societate tetanizată de mitomanie, adevărul nu este ascuns în manipulare (ca­re este totală), ci în evidenţe, care nu sunt privite în faţă, ci oblic, pentru a fi văzut lu­ciul bocancului, nu talpa lui groasă. Pen­tru Magda Cârneci, textele mele (niciodată vitu­perante!) fac dovadă de „agre­si­vi­ta­te“, „ton violent“, ele fac „poliţie ideo­lo­gică“ şi sunt „defulaţii“ (poate defulări, dacă nu e vorba despre o licenţă, scuzabilă pentru o poetă). Pachidermice, cuvintele sa­le sunt cu adevărat agresive, chiar dacă sunt invocate defensiv, căci agresivitatea veritabilă apare la victimele închipuite, pen­tru care orice retorsiune e scuzabilă. Năucitoare (exact ca mai an, la colegul „opt­­zecist“ Călin Dan) este însă culpabilizarea audienţei, căci poziţia mea plăcea „unei părți a publicului cititor - cea care nu cu­noaș­te bine lumea artelor vizuale“. Presupusa incompetenţă a publicului, dincolo de jig­nire, este un semn al inaderenţei la chiar pro­cesul de resemnificare dramatică a in­serţiei artei în lumea actuală. Elitismul aces­tei atitudini arată ravagiile gândirii po­zi­tive, tirania blândă a zilelor noastre PR-iste, când cu vorbe bune se face rău definitiv. Din unghiul acesta este propusă şi o de­fi­niţie-corset, drăguţă şi vetustă: „critica de artă plastică... nu e nici analiză socio-filosofică, ci e o ocupație mai nuanțată, chiar mai delicată. E un demers care, ana­lizând și explicând mecanismele ope­rei de artă, o însoțește pe aceasta în ie­șirea ei în lume spre a-și dezvălui și îm­plini întregul ei potențial uman și cre­a­tor“. (Nu ştiu de ce chicotesc elevii răi din ultima bancă!) De ce s-ar reduce critica la gherghef şi arnici, iar cei ce rup aţa (in­clusiv publicul) ar trebui amendaţi?!

Magda Cârneci este cu osebire bine in­ten­ţionată, dar primejdiile ascunse în cum­se­cădenie sunt mai mari decât acelea ale ie­şirii din şleauri. Cenzura se hrăneşte toc­mai din „binele general“, impunând nor­me cu nume de protejare şi chip de dis­cr­i­minare. Aceasta o face să declare, inad­ver­tent, că „e mai ușor, mai comod să «tai și să spânzuri»“ (ce altceva decât co­mo­ditatea o face să creadă acest lucru, dacă nu are exerciţiul respectiv?). Fără să îi pe­se de contrazicere, constată că efectul pre­su­pusei comodităţi a criticii critice pe ca­re o practic ar fi faptul (presupus in­co­mod!) că volumul meu recent, „X:20. O radiografie a artei româneşti după 1989, va rămâne probabil fără cronici și co­mentarii“, în condiţiile în care, încă de la apariţie, într-o amplă recenzie apărută în Dilema Veche, Ioana Tamaş preciza că „Vo­lumul pune la dispoziție date obiective, cuantificabile, care ancorează afirmațiile pe un sol științific și orientează lectura cititorului prin conexiuni de cauzalitate între componentele atât de subtile și in­terdisciplinare ale unui mecanism cul­tu­ral... X:20 devine relevantă nu numai pen­tru domeniul artelor vizuale, la care se rezumă, dar și pentru celelalte sec­toare artistice“. Probabil că X:20 nu va avea cronici din interiorul sistemului eli­tist, închis şi narcisist al lumii artei autoh­tone, la care se referă Magda Cârneci. Nu e o problemă a volumului, ci a sistemului. E sistemul fetişist pe care l-am de­mis­ti­fi­cat şi contestat în permanenţă, cu clerul şi pontifii săi de mucava firitisindu-se-n vernisaje angelice. Cât despre presupusa mea „nemulțumire de sine și de țară“, orice cititor o poate evalua, nu doar prin volumele publicate de mine în ultimii ani, ci prin simpla comparare a prezenţei în paginile revistei 22. Contrar celor ce tră­iesc cu spaimele drobului de sare, nu ne­ga­tivitatea, ci conformismul necrozează. (Nu ştiu de ce clipesc elevii buni din prima bancă!)

PS. A spus cineva Mircea Cantor?