Pe aceeași temă
Braşov – Gilău (330 km) înseamnă o hoinăreală instructivă prin Transilvania, pe drumuri europene (E 60), ca la ţară – la ei, de vârf – la noi.
N-o ţii din groapă-n baltă, din căruţă-n beţiv, două benzi aglomerate cu TIR-uri, dar, comparând, ăsta-i cel-mai-binele de-aici. Atentă la detalii, aprofundez geografic. Trecem pârâul Scroafei, valea Scroafei, pârâul Müller, de trei ori pârâul Fişer, pârâul Robului, pârâul Archiţei, ne scuturăm auzul după luat banda centrului de şosea, în Pădurea Bogăţii, urmăriţi de mugetul cât un călcat cireada pe coadă, trecem prin Rupea (Reps) Gară şi, la trei kilometri după, ocolim Rupea oraş, sărim pârâul Saparta şi beteaga trecere la nivel cu calea ferată de la intrarea în Sighişoara (Schessburg), iar la ieşire, pârâul Saeşului, ne bucurăm de culorile trezite ale Saschizului, cetate-case-biserică, devenit patrimoniu mondial. Uşoare urme din săsescul Siebenburgen.
Intrăm apoi în zona de influenţă maghiară: Chendu (Kend), cu artizanatu-n porţi, vânzătorii de ceapă roşie, fructe de pădure, ciuperci întind vasele către zecile de kilometri la oră, Ogra, cu stâlpii goliţi de berze, Cuci (Kutyfalva), Găieşti (Gocs), Văleni, râul Niraj (că miraj e ţara-ntreagă), Corunca (Koronka), un degeţel de Târgu-Mureş, cu „Grill“ peste şosea, Târgu-Mureş, fără AZO plin de fumuri galbene, gata-gata să toarne o ploaie acidă, la pistruiat automobilele. Nu departe de ieşire, un falnic steag naţional flutură pe-o cocioabă, negândind ce darnică imagine de România ştie-a fi. Urmează lunga Luna, locul unde dorm Mig-urile când nu fac pe grapa – Baza 71 Aeriană –, Câmpia Turzii, cu „Pălătorie Auto“, Turda, cu un cub de Mall blăznind centrul, pe lângă Dracula’s Castle, salina şi visătorul Michelangelo, magazin de prezentare – mezeluri. Din radar în radar, se face Hotel Paradis Tureni, de fapt, motel, că-i în afară, Cluj, cel mai expandat oraş al României, după statu-n loc funariot, şi, cum Cluj-Floreşti totuna-i, mai ales de când cu cartierul Cetatea Fetei, mintenaş ne-am trezit la Gilău. Pe patru sau pe două roţi – dacă te ţine, există şi pistă pentru biciclete –, acompaniaţi, deşi fără coviltir, de o vioaie haită de câini, trecem peste baraj, după ce am luat la cunoştinţă că „Pădurile sunt obrazul ţării“.
Or fi sau nu deşertaţi câinii haitei din Cluj, casele nou-construite în jur, mai toate de vânzare, sigur sunt ale unora de pe-acolo. Picate direct de pe planeta prost-gustului, nu-s două la fel şi, în curând, vor lua-n braţe lacul, primul din cele trei de pe Someşul Rece – urmează Tarniţa şi Beliş. Între cirip şi oac, vreun ham de pază, în rest nimic să te ologească de urechi. Pădurea nu se conjugă la trecut, verdele e verde a soare şi a ploaie. Poţi drumeţi în voie, poţi da la peşte, poţi da peste tine însuţi de-atâta calm ardelenesc. Câinele e pe „No, ham!“, stăpânul pe „No, hai!“. Şi-om mere.
Pilda unui drum prin partea asta de ţară, amestecată vreo 800 de ani, are şi o nostimă traducere a ceea ce am înţeles noi, după ce-am dat afară caii din sufragerie – ce-au lăsat şi ce-am scornit: Criţ = Kreutz (cruce); Viscri = Weis Kirch (biserica albă); Rupea = Reps/Raps (rapiţă); Geisterwald (pădurea fantomelor) = Pădurea Bogăţii; Dridif = Drei Dorfer (trei sate); Nochrich = Neu Kirch (biserica nouă). Că tot citeşte neamţul „Ţlui“ unde vede românul Napoca! //
