Pe aceeași temă
Nu aș fi auzit de Parga niciodată dacă acum un an, un coleg nu mi-ar fi oferit această informație. Fusese acolo, iar impresiile erau favorabile. Ba am trecut mai la nord, pe autostrada Odos Egnatia, autostradă care are nu mai puțin de 670 de kilometri continuu, spre Corfu, ba spre sud, spre Lefkada și mult mai la sud, pentru a lua feribotul din obscurul port, mult bătut de soare, Kilini spre Zakynthos și Kephalonia.
Pe unele site-uri de turism am descoperit enunțuri tulburătoare, de genul „Parga, destinație ferită de agitație și ideală pentru relaxare și peisaje superbe”, care m-au amuzat, căci dacă ultima parte este cât se poate de adevărată, prima este complet lovită de nulitate. Acest tip de anunțuri duc la apariția unui interes major și a unei afluențe remarcabile, căci toți oamenii vor să vadă acele locuri uitate de timp și de industria turistică și tocmai aceasta face ca ele să fie ultrasaturate de turiști. Nici Parga nu face excepție. Plajele sunt pline, tavernele sunt pline, parcările suprasaturate și extrem de scumpe. Când am găsit una care taxa cu numai 5 euro staționarea timp de două ore, am zis că L-am apucat pe Dumnezeu de picioare. În parcarea unui hotel, ziua de staționare costa 30 de euro. În aceste locuri strâmte, cine posedă un loc viran, un mic maidan, poate deveni bogat numai dacă îl transformă într-o parcare ad-hoc. O remarcă personală, luând în considerare și filoelenismul meu asumat - parcă și sistemul grec al ospitalității începe timid să fie suprasolicitat de cele 30 de milioane de turiști care vin anual în Elada. Până acum, nu mi s-a întâmplat niciodată în cele șapte sau nouă concedii să observ nici cea mai mică tentativă de înșelăciune. Ne-am trezit târziu și am ajuns pe la ora 11.30 pe plaja principală din Parga. Nici urmă de șezlonguri sau umbrele libere. Soarele era nemilos. Am fost obligați să ne îndreptăm către singurul petic de plajă care mai avea câteva șezlonguri libere. „No charge, but you have to order for 20 euro per person”, m-a liniștit un angajat. Absolut OK, ne-am zis, oricum trebuia să mâncăm la prânz. Nota de plată de la final cuprindea nu mai puțin de șapte mici beri extrem de scumpe, de șapte euro bucata, iar eu mă abținusem la maximum și băusem numai două. Alte două feluri de mâncare misterioase apăruseră pe nota de plată, fără ca noi să le fi consumat vreodată. Drace, asta-i Mamaia?, m-am întrebat revoltat. Eroare de calculator, iar mai apoi s-a schimbat încadrarea Eroare umană, iar nota a fost recalculată, scăzându-se 50 de euro, totuși o sumă, iar berea de pe plajă din partea casei. Nu voi ști niciodată dacă s-a dorit intenționat să fiu păcălit sau pur și simplu o fi fost o greșeală, dar sentimentul neplăcut rămâne. În afara acestui mic incident, Corina s-a mai certat cu angajata unui sector de plajă, paralel și concurent celui unde ne așezasem în stațiunea Neo Marmaris din Halkidiki, care îi interzisese să fotografieze umbrelele ei la apus de soare. Probabil că nu cunoștea puterea rețelelor sociale, unde o poză bine meșteșugită poate aduce mii de alți clienți, indiferent dacă ai poposit pe șezlongul ei sau nu. Replica Corinei a fost fenomenală, „You are not Greek”, ca și cum un fluviu uman format din 11 milioane de oameni poate fi uniform.
Istoria orășelului care acum ar avea aproximativ 12.000 de rezidenți permanenți este doar una dintre filele tulburei istorii a Balcanilor. A făcut parte din lumea bizantină, dar în secolul al XV-lea, Veneția a preluat această moștenire, alături de arhipelagul ionic din apropiere, cum aceste insule aveau o importanță strategică pentru Serenissima, păzind poarta de intrare spre Veneția. În timpul dominației venețiene, s-a construit un castel impresionant, menit a-i proteja pe locuitorii greci de incursiunile piraților și otomanilor, cu care Veneția s-a aflat în război mulți ani. Parga a beneficiat de autonomie locală, iar locuitorii ei au profitat de deschiderea piețelor și de puterea maritimă a Veneției pentru a-și comercializa uleiul de măsline, în principal, în întreaga lume mediteraneeană, orășelul devenind prosper și invidiat de către vecini, supuși necruțătoarei exploatări a otomanilor. Însă de crepusculul venețian avea să profite Franța revoluționară care în 1797 avea să revendice și să anexeze zona doar pentru puțini ani. Un mic castel a fost ridicat totuși de francezi, iar ruinele lui pot fi văzute și astăzi. Probabil că au instalat tunuri acolo. Napoleon fiind înfrânt, insulele ionice, dar și Parga, au revenit Angliei, care a avut o abordare diferită: dacă a păstrat insulele, în schimb, nu avea ce face cu micul oraș, aflat pe coasta continentală a Epirului, care era dorit cu ardoare de pașa de Ioanina, un anume Ali, care ducea o politică destul de independentă de Constantinopol. Ali Pașa era un pașă foarte ambițios, de origine albaneză, care la apogeul puterii sale domina o zonă importantă în Balcani, chiar dacă teoretic era subordonat sultanului. Însă Ali nu avea un port important, cum baza puterii sale se afla în Epir, Macedonia de vest și sudul Albaniei. De aceea a pus ochii pe prosperul port Parga, cu o poziție strategică excelentă. Britanicii erau dispuși să-l cedeze, evaluând destul de cinic orașul și locuitorii la suma de o jumătate de milion de lire. Locuitorii erau îngroziți de această perspectivă. Ali Pașa știa că aceștia preferau mai degrabă să se exileze, folosindu-se de micile lor vase de pescuit, decât să rămână sub dominația otomană, însă ei nu puteau transporta întregul lor bogat inventar și, mai ales, morții îngropați în cimitir. Așa că s-a folosit de acest aspect și i-a șantajat pe grecii din Parga, care au preferat să-i lase argintăria pentru a-și putea lua morții în Corfu. Cu banii obținuți, Ali le-a plătit britanicilor numai 150.000 de lire pentru oraș. Dar nici Ali Pașa nu avea să mai trăiască mult, devenise prea puternic și independent și chiar se credea așa, uitând probabil în ce regiune se afla. În Balcani nu poți avea încredere în nimeni. Chemat de sultan la Constantinopol, pentru „discuții”, știind foarte bine care-i va fi soarta, s-a revoltat, dar a fost trădat de trupele sale formate chiar din albanezi musulmani, care au simțit de unde bate vântul, fiind ucis la 5 februarie 1822. Capul i-a fost mumificat și trimis sultanului. Cei doi fii ai lui Ali Pașa, deportați în Asia Mică, după ce-și trădaseră tatăl, au fost, la rândul lor, uciși. Grecii din Parga fuseseră răzbunați, chiar dacă orășelul a rămas în Imperiul Otoman până în 1913, decăzând din punct de vedere economic. Imperiul avea multe alte porturi mult mai mari. Nu numai grecii au fost răzbunați, dar și aromânii din Moscopole, oraș distrus de trupele albaneze ale aceluiași Ali Pașa în 1788. O plăcuță memorială în limba greacă se află la baza promontoriului pe care a fost construit castelul venețian, în care se marchează împlinirea unui secol de la revenirea zonei în granițele statului elen, după războiul din 1912-1913, căci pentru istoricii greci este un singur război balcanic. Urmașii celor fugiți în Corfu au revenit în Parga după 1913, aducându-și inclusiv morții. O asemenea istorie te lasă fără cuvinte.
În dimineața de dinaintea plecării spre Lefkada, ne-am îmbarcat în excursia cu titicar-ul[1] de la ora 10, care mergea spre castelul lui Ali Pașa. Deja se făcuse cald, cumpărasem niște sticle cu apă rece, ne ocupasem locurile, eram pregătiți, nu puteam pleca din Parga fără să vedem castelul. Ghid ne-a fost un grec ars de soare, care avea cel puțin 65 de ani. Cam asta am remarcat în toate voiajele noastre – dacă este încă în putere, grecul muncește până la o vârstă înaintată. Probabil că de vină este și sectorul turistic, care oferă o largă paletă de joburi mici și diverse, dar aș paria că nici pensiile nu sunt grozave. Ghidul luase loc lângă șoferul titicarului, pe care-l blestemau toți șoferii, căci în drumul lui unduitor spre castel, mergea cu numai zece kilometri la oră, luând aceeași șosea principală care ducea spre Syvota, un sat superb. Cu două-trei zile înainte, și eu făcusem același lucru, depășindu-l numai după ce șoferul îmi făcuse semn că este sigur, iar din față nu venea nicio mașină. Din când în când, ghidul se întorcea spre auditorul format din vreo douăzeci de turiști matinali și își turuia explicațiile în engleză, însă cuvintele-i erau acoperite de zgomotul motorului tractorașului, turat serios, pentru a face față curbelor în pantă. În final am ajuns într-un fel de parcare improvizată, peste care fusese turnată o placă de beton în secolul trecut, acum măcinată de căldură infernală.
La finalul explicațiilor ghidului din incinta fortificată, după ce ne atrăsese atenția să avem mare grijă pe unde punem piciorul, l-am abordat direct și l-am întrebat de ce atât castelul venețian din Parga, cât și cel al lui Ali Pașa din Anthousa[2], care nu a fost folosit deloc de acesta, nu fuseseră transformate în muzee propriu-zise. De ce nu plăteai o taxă de intrare, de ce nu erau panouri explicative și, mai ales, trasee care să faciliteze plimbarea miilor de turiști. Sunt sigur că unii și-a scrântit picioarele, fiind neatenți. „You know my friend, care e problema? Castele astea nu sunt ale autorităților locale, există un departament pe la guvernul ăla din Atena, care cică le administrează. Sunt ale lui. Spune-mi mie, ai auzit de vreun guvern competent? Asta e problema. Dacă ar pune o taxă de măcar un euro, s-ar strânge cinci sute de mii de euro în fiecare an și le-ai putea amenaja, dar cum nu sunt ale celor din Parga... Eu i-aș trimite coordonatele de GPS lui Putin să trimită naibii o rachetă la Atena, pe cuvânt...”, replică ce m-a lăsat fără cuvinte, dar cumva sunt în logica anarhică a unei însemnate minorități a grecilor. Nu am mai insistat și m-am îndreptat cuminte spre titicar. Mă întrebam cât de multe au reținut cei doi turiști scandinavi pârliți de soare sau cei doi britanici în vârstă, pe care ghidul îi sprijinise pentru a urca scările lustruite de pașii miilor de turiști. „Știu, știu că abia așteptați să mergeți la plajă sau la piscină, așa că nu va mai rețin cu istoria asta, folks, have a wonderful holliday”. La finalul călătoriei i-am oferit un mic bacșiș balcanic. M-ar fi linșat dacă i-aș fi spus că eu îl apreciez pe Kyriakos, șeful guvernului său și îl detest pe Putin.
-Interesant este că termenul de titicar nu apare în Dexonline, chiar dacă el are o vechime de cel puțin patru-cinci decenii, acest mijloc de transport fiind folosit pe litoralul comunist al României în anii ´80.
Până în anul 1927 s-a numit Rapeza, pentru că era locuit de albanezi, dar după acest an, numele a fost grecizat, căci în 1814, populația greacă a fugit în Parga, satul fiind jefuit de trupele lui Ali Pașa, fiind înlocuită cu cea albaneză.
