Banalitatea Binelui

In sfarsit! Peste doar cateva ore vom vedea cum arata banalitatea binelui. A.S. Monaco si Chelsea F.C. vor juca, in seara de marti, meciul tur al celei mai pedagogice semifinale a Ligii Campionilor si totul e bine. Nici Monaco, nici Chelsea nu sufera de ceva anume: de talent, de viziune, de aventura, de umor, de vreuna macar din bolile care infecteaza cu mister organismul echipelor mari. Monaco si Chelsea sunt fiecare in parte si, mai ales, amandoua, vreme de 90 de minute, pe acelasi teren, un bilant. Vom vedea, adica, marti seara cum se face un caiet de sarcini bine intocmit si unde anume duc harnicia si cumintenia. Miercuri, in cealalta semifinala, F.C. Porto si Deportivo La Coruña vor fi tot un caz de potrivire desavarsita, dar meciul lor tine de o lume in care nu exista bilant, ci doar inceput, iar cine incepe mai aiurea si de mai multe ori castiga. Cu alte cuvinte, Porto-Deportivo nu e o ciocnire, ci un duet pe care il incheie in avantaj vocea in stare sa spuna o poanta in plus. Si totusi, Monaco-Chelsea e meciul mai interesant.

Asta tocmai din cauza lipsei sale depline de insemnatate artistica. Monaco si Chelsea ne vor arata unde duce filozofia de inspiratie fiscala, iar asta nu s-a mai vazut pe un teren de fotbal nici macar in vremurile in care Bayern batea Realul prin simpla aliniere a senilelor. Cine banuieste insa ca suspectul principal e Roman Abramovici a citit prea multa presa tabloida. Abramovici a adus banii si meritul sau e ca intretine circulatia pe conducta prin care intra, la un cap, resurse naturale siberiene si ies, la celalalt cap, salarii complet nenaturale. Abramovici cumpara, dar echipa e pe mana unui italian vesel si imperturbabil: Claudio Ranieri, omul care joaca meciurile mici in asa fel incat sa nu piarda si castiga meciurile mari pentru ca le considera meciuri mici, plus datoria de a marca un gol mai mult decat adversarul. Ranieri crede adica in fotbalul care incepe si se incheie intre granitele Italiei. Chelsea joaca, din acest motiv, un fotbal netransportabil, cu jucatori de import, pe banii unui miliardar rus, sub indrumarea unui italian navetist intre stilul italian si stilul italian. In aceste conditii, singura metoda de guvernare a acestei firme fara radacini, singura formula de lucru care impiedica anarhia e "disciplina de brand", adica acea fidelitate in numele produsului care dicteaza in noua economie a companiilor transnationale. Si cu asta, prima jumatate de cumintenie aplicata a semifinalei de marti seara e asigurata.

A doua jumatate e inca mai instructiva. A.S. Monaco nu e propriu-zis un club, ci o consecinta a atmosferei septice si prospere care tine loc de viata sociala in Monte Carlo. In Le Championat, Monaco are o reputatie proasta, adica e acea echipa careia toate celelalte ii reproseaza nasterea intr-o familie buna, educatia aleasa si succesul. In defintiv, A.S. Monaco joaca a treia semifinala europeana in 10 ani. In 1994, antrenor era Arsene Wenger, iar lider in teren, Jurgen Klinsmann. In 1998, antrenor, mai discret, Jean Tigana, dar liderii echipei abia mai incapeau in teren: Thierry Henry, David Trezeguet, Fabien Barthez. Monaco a fost si este detestat tocmai pentru capacitatea neintrerupta de a se afla la varf, cumva fara a da impresia ca face revolutie sau ca stoarce ultima picatura de viata din galerie, contribuabili, industria si presa locala. A.S. Monaco e o clinica vizitata, in medie, de 10.000 de spectatori pe meci. La Marsilia, clubul cel mai apropiat pe coasta de sud a hexagonului francez, aproape nu e meci fara 60.000 de oameni care vin sa faca transplant cardiac pentru Olympique. Nu e de mirare. Monte Carlo nu are societate. Lumea orasului e dominata de chiriasi ai paradisului fiscal.

Cine vine in Monte Carlo, vine sa nu plateasca impozite, sa se simta adica scutit si sa ii vada in fiecare zi pe ceilalti scutiti celebri: Boris Becker, Phill Collins, Bjorn Borg, la care se adauga, probabil, Al Capone, Elvis Presley si alte cateva figuri care absenteaza misterios de ceva timp de la locul de munca. In asemenea mediu, Monaco nu se poate sprijini pe suflul unei multimi, ci doar pe favoarea de a cheltui organizat. Printul Ranier e detinatorul carnetului de membru sustinator cu numarul 1. Printul Albert detine carnetul cu numarul 2. Insa figura cheie e Didier Deschamps: antrenor si, la 35 de ani, cel mai mare "transnational" al fotbalului european. Deschamps a jucat la Nantes, Bordeaux, Olympique Marseille, Juventus, Chelsea si Valencia. Putin fata de palmaresul turistilor de profesie. Lipsesc, dupa cum se vede, numele de cluburi mici si tocmai de aici vine principala calitate: Deschamps a invatat profesionismul managerial al corporatiilor care nu cauta "tunurile", ci dominatia mai mult sau mai putin permanenta. In trei ani, Deschamps a modificat gravitatia echipei din cateva achizitii pline de fler: Hugo Ibarra si Patrice Evra, doi fundasi tari pe picioare si mari amatori de contraatac, Edouard Cisse si Jerome Rothen, doi atacanti de fuleu, lipsiti de timiditate. Insa modificarea decisiva e de vazut in psihologia de joc. Didier Deschamps si-a invatat echipa sa joace in absenta adversarului. Monaco nu absoarbe niciodata elemente de psihologie dictate de anvergura echipei adverse. Fara mama si fara tata, Monaco e in stare sa duca un meci de la 0-0 in minutul 1, la 8-3 in minutul 90 (asa cum a aflat nu demult Deportivo). Monaco e Deschamps, iar Deschamps e, intre fotbalistii ultimilor 10 ani, un prototip nou: om de initiativa si pasiune pentru orice obiectiv si pentru nici o tara, modern prin miscarea de azi si la fel de modern in miscarea care o anuleaza pe cea de azi (Juventus il vaneaza de cateva luni si are sanse, chiar daca Deschamps castiga Liga si Le championat cu Monaco).

Asta seara vom vedea ce se intampla atunci cand doua companii pun pe masa portofoliile de actiuni. Favoriti? Intrebare fara rost. Semifinala e deja castigata, indiferent cine va porni spre finala. Monaco si Chelsea au adus la vedere ireprosabila, harnica si nememorabila banalitate a binelui.