Barbă-Albastră, între Ariadna și Judith

Mi-a plăcut varianta din 2019, simplă și austeră, cu amprentă vizibil „grecească”, în regia lui Stefano Poda. Foarte interesantă eroina lui Dukas, care nu mai e Judith a lui Bartók, preocupată să taie capul „monstrului” Holofern, ci Ariadna; o Ariadna hotărâtă, curajoasă, ca un Tezeu care vine la castel „având ideea ei”, disprețuind zvonurile „țăranilor răzbunători”. Își cunoaște valoarea: „sunt tânără, frumoasă, el mă iubește, îi voi descoperi secretul”. Aruncă acele șase chei care-i deschid cămările bijuteriilor nupțiale. „Numai a șaptea cheie, de aur, e importantă. Merg să caut ușa ascunsă. Celelalte uși sunt făcute să ne distragă de la adevăr”. Ce intuiție! Judith cerea toate cheile, de-a valma. Fără discernământ. Apoi se îngrozea de tot ceea ce descoperea. Ariadna recunoaște imediat singura cheie care face diferența. Nu se obosește să iscodească în spatele ușilor inutile. Are încă ceva pe deasupra, încă o intuiție: „Tot ceea ce-mi este permis nu mă va învăța nimic” și „Ora în care poți să acționezi e rară și fugitivă”. Cel mai mult impresionează atitudinea ei: ca să mă salvez, pe mine și pe el, trebuie să fiu neascultătoare. Să riște, dar lucidă... Când Barbă-Albastră o întreabă: „Și tu?” Ariadna răspunde: „Mai ales eu!” Apoi la fel, când una dintre soții o întreabă: „Și tu ai fost neascultătoare?”, ea răspunde: „Am ascultat. Doar că mult mai repede și de legi diferite de ale lui.” Cât de mult seamănă aici cu Antigona!

Barbă-Albastră de Béla Bartók; Regia: Andriy Zholdak

„E rănit, e învins, dar încă nu o știe!” Ariadna nu e doar a șasea soție. E cea care-și împlinește destinul ei și al celorlalte. Din aceeași iubire pentru Barbă-Albastră. Doar că nu egoistă, posesivă. Coboară în peșteră, în întuneric, și le eliberează pe celelalte soții. La face să-și vadă frumusețea, le cheamă pe nume. „Părul tău surâdea în noaptea mormântului”, îi spune Melissandei. Apoi le scoate din labirint, spre lumină, unde se aude marea și strălucesc stelele. Nu-și împlinește dragostea împotriva celorlalte (nici n-ar putea, fiindcă toate aceste femei, moarte sau încă vii, fac parte din destinul lui), ci împreună cu ele. Le redă libertatea, demnitatea, unitatea, bucuria de-a trăi: „Vom fi fericite cât timp tu vei rămâne printre noi”. Ce liniște vesperală le unește aici pe soții, în timp ce în spectacolul montat de Andriy Zholdak (în recentul „Festivalul al femeilor eliberate”) le dezbină o sexualitate scabroasă, o gelozie, o posesivitate distructivă. Și mai ales frică, oarbă. Barbă-Albastră apare la Dukas ca Minotaurul, închis în ultima fărâmă de labirint, deasupra căreia stă Ariadna. Prin comparație, Judith rămâne până la final primitivă și opacă, stăpânită de senzualitate, timorată de superioritatea celorlalte neveste cu care nu îndrăznește să se compare, e posesivă și agresivă. Ariadna are calmul și compasiunea, echilibrul solar al unei zeițe. Judith e „nevinovată” în sensul peiorativ, „inocența” ei îi devine barieră în cunoaștere, infirmitate în dragoste. Ariadna e pură, prin luciditate și alegere. Și prin viclenia biblică. La final le spune țăranilor justițiari: „Sunteți eroi, ne-ați salvat, lăsați-l aici pe Barbă-Albastră și ne vom răzbuna noi cum știm mai bine...” Apoi Ariadna îi leagă rănile... și, mai ales, coagulează în jurul lui și dragostea celorlalte soții. Îndrăzneț, acest libret al lui Dukas, deși atât de diferit de al lui Bartók. La fel și muzica. „Are gândul ei”, ne spune la început libretul. Și odată împlinită această idee, care e forma pe care-o ia dragostea ei pentru contele sângeros, Ariadna se desprinde, la fel de ușor... Ariadna îi arată că trecutul lui nu e mort. Că el însuși e viu. Iar la final, ea nu își ia locul, ca Judith, alături de nevestele moarte, ci dimpotrivă, soțiile învie și își iau locul în lumină, conduse de ea. Iar Barbă-Albastră o urmează. Îl vedem, la final, într-o cameră luminoasă...

Firește, e foarte ușor să le pui, prin contrast, în opoziție pe cele două eroine, Ariadna (a lui Paul Dukas) și Judith (a lui Béla Bartók). Prima va ieși „învingătoare” și a doua, „învinsă”. Dar în realitate, e doar o judecată mentală, morală, estetică... Cu rațiunea ne apropiem de Ariadna, știm că e „dreaptă” și „are dreptate”. Dar cu toate celelalte instincte omenești, ne apropiem de Judith, ne recunoaștem și ne atașăm de ea. Dacă opera lui Dukas rămâne impresionantă, opera lui Bartók fascinează, are un magnetism dramatic hipnotizant! Dacă Judith poate fi ușor acuzată, oare de ce totuși ne atrage ea mai mult?... Ariadna vine, de la început, de undeva, nu ni se spune de unde; nu știm nimic despre rădăcinile ei; doar că e frumoasă și curtată de Barbă-Albastră. Poate chiar să coboare din Olimp, într-atât este de detașată! Nu știm ce lasă Ariadna în urmă. În schimb, despre Judith știm că are părinți, frați și surori, un logodnic, un castel luminos cu trandafiri, așadar, ea renunță la toate acestea. Are o fragilitate, o suferinț? ?n plus de escaladat. Apoi, Ariadna intr? ?n castel?ă în plus de escaladat. Apoi, Ariadna intră în castel cu propria ei idee. Are „un fir unic” și „o idee fixă”. Poate fi salvator, pentru Barbă-Albastră, pentru noi, dar nu neapărat atractiv. Pe când Judith descinde în castel cu frică, cu o teamă sacră, ezită chiar cu sfiiciune copilăroasă: „mi s-a agățat rochia”... Nu are nici o idee în cap. Tot ce are este pasiunea pentru conte, dorința de a-l urma cu orice risc. Ariadna e mai degrabă rațională, în timp ce Judith e viscerală, emoțională. Ariadna are o „dădacă”, care îi face un serviciu deschizând în locul ei ușile inutile, preia o parte din tentații și spaime, Ariadna nu se atinge de nimic, poate tocmai din teama de a nu ceda ispitei. Judith nu are pe nimeni, absolut nici o călăuză, nici o prezență consolatoare de care să se agațe în vintrele întunecoase ale castelului. Ariadna e ca o zeiță, statuară, Judith ne apare prin contrast atât de umană! Ariadna merge în linie dreaptă spre „ușa a șaptea, singura care contează”, ne spune ea. Dar pentru cine contează? Poate că va ajunge mai repede și mai sigur la țintă, dar nu va avea parte de nici o aventură. Judith cere cheile, le primește pe toate, nu disprețuiește nici una, deschide fiecare ușă cu mâna ei, se lasă atrasă și atinsă, maculată de misterul fiecărei camere, suferă toate metamorfozele lăuntrice în traversarea ei, descoperirea castelului (îi) devine aventura supremă! Ariadna merge drept și nu face greșeli. E mereu stăpână pe situație, până la final. Atât de stăpână, încât abia îi mai distingem lupta! Judith, ca o femeie-copil, cade mereu, face greșeală după greșeală, într-o permanentă luptă. Astfel, ea ne trezește compasiunea. Dar îi și intuim creșterea interioară, ca un aluat care dospește... Are în ea căldura vieții, în timp ce cealaltă, neatinsă de pasiuni și sânge, pare moartă, rece. Apoi, la Dukas, Ariadna și Barbă-Albastră abia dacă se întâlnesc, el e mereu plecat, Ariadna îl salvează în lipsa lui, în timp ce el e plecat de-acasă! Nu există dialog între cei doi, așadar, nici o plăcere dramatică pentru spectator! Judith, dacă reușește să facă ceva pentru conte, o face mereu în prezența lui, fac traversarea împreună, într-un permanent dialog, pasional și intens, cu contraste puternice între „cald” și „rece”. Ariadna e, într-adevăr, uimitor de înțeleaptă. Judith pare atât de naivă și, cu toate astea, iubitul sângeros îi spune „binecuvântate fie mâinile tale, Judith”, dându-și seama că numai pe ea, pe copilăroasa Judith o aștepta! La Bartók, cei doi sunt un cuplu viu, trăiesc, cad, se ridică unul pe celălalt, înaintează spre necunoscut. Necunoscut care, într-adevăr, ia culoarea „întunericului” și forma „morții” trupești. La Dukas, Barbă-Albastră și Ariadna schimbă la final un sărut cast, apoi, după ce l-a împăcat cu ceilați, ea pleacă mai departe. Teoretic, ea revine spre lumea ei mai bună, superioară castelului lui Barbă-Albastră. Dar, spre surprinderea ei, nimeni nu vrea s-o urmeze. Pleacă singură, ca o zeiță, înapoi spre Olimpul ei. Celelalte rămân cu Barbă-Albastră, în castel. Într-o pace conjugală aproape neverosimilă... E atâta „alb” la Dukas! La Bartók, e întuneric. Dar un întuneric traversat de tensiunea luminii care ba se arată, ba fuge, chiar și lumina indirectă, înșelătoare, care se dovedește a fi sânge sau tăișul unei săbii, sau lucire de diamant, sau crepuscul. Ochiul uman, vederea noastră lăuntrică cere toate aceste nuanțe de „lumină”. Lumină întunecată. Nu cred că e un oximoron. E ceea ce este. Dar și reversul e valabil: întuneric luminos. La teatru, la fel ca-n viață., căutăm catharsisul, emoția purificatoare. La Dukas, îl vedem la final pe Barbă-Albastră, într-o cameră luminoasă cu ultima soție, în timp ce Ariadna pleacă. E doar o poveste cu final, să spunem, fericit. Dar un „Barbă-Albastră pacificat” nu e neapărat un „Barbă-Albastră purificat”. La Bartók, dialogul celor doi protagoniști, lupta lor continuă purifică spectatorul la temperaturi înalte, nu la flacăra rece a minții... Finalul e plonjat în ambiguitate. Judith urcă lângă celelalte moarte, Barbă-Albastră se adâncește posac în fotoliu. Finita la comedia. Însă cred că la Bartók, catharsisul e parcursul și ceea ce continuă dincolo de finalul vizibil pe care ni-l arată spectacolul. Opera lui Bartók pune în funcțiune, atât cât e posibil într-un spectacol de operă-teatru, acea dramă la care participăm împreună și care ne purifică trăind, pe cât e posibil, împreună cu personajele, Căutarea.//