Bel cantor

Dennis Rodman e un baschetbalist genial. Aşa spun cei care se pricep la baschet. Ca sportiv-vedetă i-a cântat recent La Mulţi Ani! lui Kim Jong-un, cel care tocmai îşi cu­răţase unchiul-sfetnic, ajuns subit „gunoi“. Ma­riah Ca­rey este o ex­tra­or­dinară cân­tăreaţă. Până la cinci octave se ridică vocea ei, spun spe­cialiştii. Contra cost, oc­ta­ve­le ei i-au ri­dicat osanale unui Gaddafi, la vremea lui, iar zilele tre­cute unui play­boy, prinţul Bruneiului, vlăs­tar al „in­failibilului“ sultan au­tocrat ce a rescris Cons­tituţia ţărişoarei sale.

Mircea Cantor e un mare ar­tist, aşa spun experţii. Un pro­­fesionist sadea, „lives and works on Earth“, po­trivit site-ului său scris pa­r­că de o mână divină, din ceruri globale. Departe de condiţionări (pat)etice, etnice, sociale sau politice, el îşi face treaba - bel canto conceptual, cu acorduri beaux-arts de manual - acolo unde îl pui, cu brio. De un an e pus la MNAC. MNAC este, cum bi­ne se ştie, instituţia faimoasă la nivel mon­dial prin faptul că e singurul muzeu de artă contemporană ce conlocuieşte cu par­lamentul unei ţări civilizate. În plus, a in­trat şi în Cartea Recordurilor neştiute, la categoria performance. MNAC are sau n-are expoziţii temporare, dar performance perpetuu are – e performance-ul SPP-iş­ti­lor asupra vizitatorilor, la intrare, care du­rează de 10 ani fără întrerupere. Per­for­mance-ul SPP este adevărata colecţie per­manentă a MNAC: o colecţie de ingerinţe, bruscări, zeflemea şi rea-voinţă în tehnici mixte (dacă ar fi comparate marile chel­tu­ieli impuse de întreţinerea grupului ar­tis­tic SPP de la MNAC - aparatura şi soldele crea­torilor-ofiţeri - cu sumele alocate MNAC pentru achiziţii de artă, cel mai pro­babil acestea din urmă ar fi doar o frac­ţiune din primele). MNAC s-a distins, în cei 10 ani de funcţionare pe care îi ser­bea­­ză, cu recitalul mo­nu­mental de un an de zi­le de bel canto, printr-un ma­na­gement opac şi o politică curatorială arbitrară, oma­­giate, acum, printr-un so­lo-fluviu al ce­lui mai titrat artist ro­mân al mo­men­tu­lui, în ca­re au fost în­cor­po­rate, pe par­cursul lunilor trecute - ca la ori­ce concert care se respectă -, re­ci­ta­lu­ri­le in­vi­taţilor săi de marcă, de la Ni­co­lae Onu­csan la Ge­ta Bră­tescu şi de la Vic­tor Man la Ion Gri­gorescu. A sprijini pu­te­rea dată şi ins­tit­u­ţiile sale e semn de ma­tu­ri­tate, Realpolitik şi prag­ma­tism: aşa se fa­ce că ex­punerea de Cantor a de­ve­nit Fes­ti­va­lul Enescu al ar­tei vizuale autohtone, lo­cul în care lumea bună în­tâl­neşte arta bu­nă.

Precum Brâncuşi altădată, Cantor revine în ţara na­tală pentru a ri­dica un mo­nu­ment. Brâncuşi a ridicat an­samblul de la Târgu-Jiu între 1937-1938. Cantor a ri­dicat ansamblul de la Casa Poporului între 2013-2014. Ansamblul lui Brâncuşi co­me­mora eroii căzuţi în primul război mon­dial. Ansamblul lui Cantor co­memorează eroii ridicaţi după lovitura de stat. Istoria se repetă: întâi ca tragedie, apoi ca farsă. Ambii artişti au revenit de la Paris pentru a aduce prinos patriei şi au făcut acest lucru într-un chip frumos, care a atras acla­maţiile mulţimii. Numai că prin lu­cra­rea sa All the Directions din 2000 (fo­to­gra­fia artistului făcând auto­stopul la mar­gi­nea unei şosele, cu un car­ton alb în mână, semn că ar pleca ori­un­de, numai să ple­ce), Mircea Cantor marca exasperarea de a fi captiv - ca toţi românii - şi dorinţa de a evada din cuşca unor condiţii improprii fiinţei. Evadarea s-a produs (iar lucrarea în cauză a contribuit la asta) şi ruperea de România a devenit un fapt, la fel ca şi glo­balizarea rapidă a artistului. Surprinzător, România anului 2013 a devenit mai puţin cuşcă, mai frec­ventabilă pentru Mircea Can­tor. În anii ’30, monumentele lui Brân­cuşi de la Târ­gu-Jiu ofereau patriei un reper moral, nu doar unul artistic. Ră­mâ­ne de văzut ce reper oferă (fie şi doar lu­mii artistice) mo­numentul Cantor din Casa Poporului. În anii 2000, când a pă­ră­sit România, arta poetică apolitică a lui Mircea Cantor era un redutabil mijloc cri­tic de eradicare a sclerozatelor practici ale artei politice de pseudoangajament so­cial, marca CSAC-subREAL. În anul 2013, când revine cu un recital de un an la MNAC, Mircea Can­tor nu este decât ur­mă­torul la rând după megarecitalurile sus­ţinute aco­lo de grupurile SPP şi subREAL, campionii du­ratei în ultimii (şi în vii­to­rii?!) ani.

E drept, prin expunerea (iniţială) a fo­to­grafiilor cu „inflorescenţe“ vizuale rea­li­zate din mitraliere şi a pânzei cu sârmă ghim­pată pictată în culorile curcubeului sau a avionului de vânătoare-blinker, fă­cut din tabla canistrelor de petrol, tri­mi­terile cripto-critice-poetice la pro­ble­ma­tica globală a marilor confruntări din Ori­entul Mijlociu, ce însângerează ecranele şi înfierbântă telecomenzile, demonstra cu panaş faptul că artistul e o adevărată con­ştiinţă a contemporaneităţii şi că ia ati­tu­dine (corectă!) faţă de nedreptăţile lumii. Cele din alte părţi ale lumii, nu din părţile noastre, pradă, în anul de diz-graţie 2013, unei degringolade culturale şi ins­ti­tu­ţio­nale - dar nu numai -, care a pus în dis­cuţie însăşi existenţa statului de drept. A ignora acest fapt şi a-l transcende prin volutele ameţitoare ale profesionalismului apolitic şi global este o performanţă dem­nă de Cirque du Soleil! Sub cupola de be­ton armat a Casei Poporului se (re)­pro­du­ce cel mai seducător spectacol al suc­ce­sului: saltul mortal fără plasă şi fără risc, în care, de pe trapezul conceptualist, sunt lansate maxime dinamitarde (sau simple „fitile“), precum Sic transit gloria mundi (se ştie a cui glorie apune hic et nunc) sau Calea Lactee, desenul în care o turmă de vite (să fim noi, să fie ei, să fim cu toţii?!) dă ocol Casei Poporului, templul au­to­re­fe­renţial a cărui instaurare ca obiectiv (psi­hic, vizual, cultural) major şi in­con­tur­na­bil este, încă o dată, certificată, aprobată, im­plementată. Mircea Cantor, în logica cor­­poratistă a artei actuale (local goes glo­bal/global goes local), dă satisfacţie şi românităţii, prin expunerea casei tra­di­ţio­nale din lemn, în mărime naturală, lite­ralmente ambalată cu o torsadă cioplită chiar în corpul ei, ca un şnur de cadou, prin care infuzează exotism de suprafaţă re­­ţetelor conceptualiste fixe ale artei ac­tuale. E un fel de Coca-Cola cu aromă de corcoduşe, fantezie de trust pentru gus­turile workaholicilor din multinaţionale, mândri de savoarea neaoşă a artei cu suc­ces universal. Indubitabil, „specificul na­ţional“, aşa cum a fost el pus pe tarabă (nu ambalat fin, ca la Cantor) în deceniile pre­cedente - îndeosebi de către neoo­rt­o­do­xism -, nu avea o notă subtilă de Pepsi, ci una de aghiasmă cu iz de nuia, in­to­le­ra­bilă pentru organele ideo-olfactive globale.

Echilibristica pragmatică a lui Can­tor ţine în egală măsură de ci­nism şi de poezie. E salutar să re­inventezi poezia acolo unde s-a atrofiat, însă e doar capcană poe­zia, acolo unde abuzul proliferează. La sfâr­şitul anilor ’90, când s-a lansat Mircea Cantor, lucrurile erau mai nete, mai sim­ple pe scena (politică) românească: toţi cei buni erau cu cei buni, iar toţi cei răi erau cu cei răi. Solidarităţile şi conflictele defineau societatea. Între timp lucrurile s-au complicat: enorme teritorii gri s-au interpus, iar oportunismele şi laşităţile au obscurizat reperele. Tocmai acum, în Ro­mânia, nu dai de o artă politică efectiv cri­tică, implicată, activă. În actualul context, monumentul Cantor de la Casa Poporului este o mistificare, o lecţie glossy de de­fe­tism şi evazionism ce validează o instituţie şi un regim discreţionar. El arată clasei ar­tistice juvenile că evitarea presiunii is­to­rice e calea regală a reuşitei. Într-o lume magnetizată de carieră şi succes, oarbă la istoria ce-i fură libertatea, aceasta-i o lec­ţie letală. //

// MIRCEA CANTOR - Q.E.D., Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), 2013-2014