Pe aceeași temă
„Lumea în armonie“, motto-ul sub care a debutat ediţia din acest an a Festivalului George Enescu, sună, mai mult ca oricând, ca o provocare. Însă o provocare legitimă, pentru că muzica şi-a dovedit întotdeauna vocaţia de a construi punţi între oameni, de a da un legato chiar şi celor mai fracturate momente din istoria noastră. Transpusă în muzică, armonia lumii nu e o certitudine, ci o interogaţie fecundă, iar Concertul de deschidere susţinut de pretigioasa Filarmonică din Berlin, aflată pentru prima oară sub bagheta impetuosului dirijor Kirill Petrenko, a dat, prin repertoriu şi virtuozitate, un posibil răspuns. Într-adevăr, ce privilegiu mai mare decât să asculţi, în dialog, vocea a ceea ce suntem, aşa cum numai Enescu a ştiut s-o esenţializeze, şi vocea a ceea ce putem deveni împreună, aşa cum Beethoven a reuşit, depăşindu-şi infirmitatea, s-o imagineze în splendida Odă a bucuriei din finalul Simfoniei a IX-a? Ca de fiecare dată, Festivalul Enescu vine cu o ofertă extrem de bogată, ceea ce face ca multe concerte să nu aibă parte de publicul numeros pe care l-ar merita. Alegerile rămân subiective, dar, fără îndoială, fiecare dintre ele va fi o întâlnire privilegiată. Aşa cum a fost, pentru mine, prezenţa Orchestrei Naţionale a Poloniei pe scena Ateneului Român. Pe lângă faptul că repertoriul orchestrei poloneze a adus în atenţia publicului doi pianişti de excepţie, Szymon Nehring şi Daniel Ciobanu, amândoi laureaţi ai Concursului Internațional „Arthur Rubinstein“, m-am bucurat şi de o surpriză „teatrală“, graţie proiecţiilor concepute de regizoarea Nona Ciobanu şi artistul vizual Peter Košir pentru a acompania bijuteria lui Bartók, opera într-un act Castelul Prințului Barbă-Albastră. Avându-i ca protagonişti pe mezzosoprana Allison Cook şi baritonul Derek Welton, sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal, l-am redescoperit pe Bartók şi din perspectiva a ceea ce în teatru s-ar numi „noul fabulism“; la fel ca Enescu, Bartók a înţeles nevoia omului contemporan de a ajunge la adevăr prin poveste, de a-şi redescoperi rădăcinile spirituale prin investigarea straturilor arhaice până la a regăsi prin muzică acea limbă străveche, hrănită de folclor şi mit.
Prologul rostit de Şerban Pavlu conferă operei încărcătură dramatică prin nucleul dur al întrebărilor metafizice: „Cortinele pleoapelor voastre s-au ridicat./Dar unde este scena?/Înlăuntrul nostru sau în afară?/Aici unde mă aflu eu?/În mine? În tine?“. Vocea naratorului ne îndeamnă, shakespearian, să ne privim unii pe alţii, fiindcă e foarte posibil ca noi înşine să fim izvorul legendei. Suntem avertizaţi, ca o introducere mistică într-o fabulă despre ce poate fi mai misterios şi terifiant în om, că avem toate şansele să ne recunoaştem în ea. Deşi plină de metafore şi simboluri, povestea ne ancorează psihologic în starea de fapt; suntem aici şi acum, îi spune Barbă-Albastră iubitei lui, Judith, în castelul meu. Interesant e că femeii i s-a dat numele Judith, cea care în Biblie îi retează capul lui Holofern. Spre deosebire de povestea pe care o cunoaştem, Bartók îi dă femeii o libertate deplină, aducând în prim-plan responsabilitatea alegerii. Barbă-Albastră îi aminteşte mereu Judithei că este liberă, întrebând-o cu fiecare anamneză a trecutului ei luminos dacă vrea să-l urmeze în măruntaiele castelului. Chiar şi când îşi trădează frica într-o splendidă imagine poetică - rochia de dantelă mi-a rămas încâlcită în mărăcini -, ea încuviinţează. Coborârea în castel e o descindere în infern, unde nu pătrunde niciodată lumina soarelui, un tărâm rece, al tăcerii şi al lacrimilor. Barbă-Albastră îi aminteşte mereu neofitei că încă se mai poate întoarce în lumea celor de sus; dar curiozitatea rămâne tentaţia supremă!
Judith porneşte la drum ca o eroină romantică, înfocată de propria pasiune, cu încredere oarbă în propriile puteri: „voi usca lacrimile zidurilor cu buzele mele“, „voi încălzi castelul cu trupul meu viu!“. Ce determină un suflet candid să spună: „nu vreau soare, nu vreau trandafiri“ şi să se supună de bunăvoie fascinaţiei sumbre a castelului? Castelul e, de fapt, chiar Barbă-Albastră. E trupul lui, recompus prin proiecţiile sugestive, ca o imersiune în subconştient. Libretul lui Béla Balázs şi muzica lui Bartók dau o dimensiune spirituală profundă poveştii, depăşind logica simplistă bine versus rău. Aici forţele contrarii coexistă, Judith şi Barbă-Albastră se provoacă şi se nasc unul pe altul, ca ziua din noapte. Urmărind-o pe Judith, îţi pui întrebarea: care e adevărata relaţie dintre cunoaştere şi iubire? Chiar şi atunci când e animată de intenţii nobile, iubirea alunecă în jocul puterii. Judith descuie pe rând camera de tortură, a armurilor, a aurului, descoperindu-i cruzimea, dar şi curajul, bogăţia. Misterul fiecărei camere e tradus printr-un aranjament orchestral sugestiv, de la sonorităţile xilofonului, la subtilitatea flautului care marchează trecerea spre armuri în fortissimo-ul alămurilor, cu disonanţele ce sugerează prezenţa insinuantă a răului care creşte, culminând în imnul funebru ce inundă ultima odaie - a soţiilor ucise, a vieţilor trecute la care nu renunţăm uşor.
Începând cu a patra uşă, raportul de forţe se schimbă. Barbă-Albastră e cel care îi cere acum Judithei să deschidă, să nu-i fie frică, simţind nevoia ca lumina să-i inunde castelul. Poate şi simbolic, a patra încăpere adăposteşte grădina secretă - un paradis posibil, la jumătatea camerelor, la răscrucea drumului dintre iad şi rai. Pentru ca acest limb să existe, e necesar un singur lucru: „Judith, iubeşte-mă şi nu pune întrebări“. A cincea uşă se deschide spre măreţia regatului, cu „pajişti de mătase“ şi „păduri de catifea“, ca şi cum ai păşi în faldurile misterioase ale sufletului. Scena impresionantă, redată printr-o orchestraţie amplă în care se împletesc percuţiile, coardele şi orga, aminteşte şi de ispitirea din muntele Carantaniei. Judith e copleşită de ceea ce descoperă, e tentată să ceară mereu mai mult, fiindcă iubitul i se arată în măreţie, în frumuseţe, în bogăţie, chiar dacă în toate se amestecă lumina şi sângele, puritatea şi crima.
Ultimele două uşi trebuie să rămână închise. Aici intervine, narativ şi muzical, un punct de inflexiune interesant. Când Barbă-Albastră atinge coarda cea mai umană cu putinţă, Judith devine tiranică: „Nici o uşă să nu-mi rămână închisă mie“. Deşi el îi spune, ca şi cum ar vrea s-o îmbuneze: „priveşte în jur la tot ce au făcut mâinile tale binecuvântate, Judith“, o şi avertizează: „castelul meu nu va străluci mai mult de atât!“. Complet străină de viaţă, ea vrea totul şi acum, justificându-se doar aparent cu generozitate: „viaţa şi moartea mea îţi aparţin“. Mi-a amintit de eroina din Povestea porcului care, la fel, se grăbeşte să ardă pielea de animal, condamnându-l pe fiul de împărat fiindcă a forţat un soroc, a nesocotit o etapă care cerea răbdare. În spatele celei de-a şasea uşi descoperă râul alb al lacrimilor. O apă ambiguă, care poate fi Lethe, apa uitării, dar şi Mnemosyne, apa memoriei. Opera aduce aici o curioasă distribuţie a rolurilor. Dacă Barbă-Albastră vrea să trăiască în prezent, Judith este fie în viitor, imaginându-şi ce e dincolo de uşi, în sufletul lui, fie în trecut, comparându-se cu fostele soţii şi pierzându-se pe sine. Prezentul Juditei se reduce la voinţa ei. Înainte ca ultima uşă să se deschidă, ea l-a şi acuzat de crimă. Încapabilă să descopere propriul adevăr, se agaţă de zvonurile lumii. Judith „joacă şotron“, coboară în infernul lui Barbă-Albastră, dar nu mai poate ieşi.
Unde ar fi trebuit să se oprească Judith? Romantic, iubirea absolută înseamnă să mergi până la capăt. Dar ce înseamnă capăt? Poate că tocmai asumarea, aici şi acum, a unui posibil paradis terestru, aşa cum îl pot construi un bărbat şi o femeie, cu luminile şi umbrele lor. E un semn de realism spiritual. Curios cum, încă din Geneză, Eva a fost prima care a vrut să deschidă toate uşile, să afle toate tainele, să ardă etapele. Opera lui Bartók ridică o dilemă, pe care o exprimă într-o melodie simplă şi sobră, ca într-un misterios recitativ cu încărcătură tragică: există în sufletul omului uşi pe care numai Creatorul poate să le deschidă, fiindcă e singurul care are puterea să asume şi să salveze ce zace dincolo de ele. Judith e o femeie curajoasă, dar devine lacomă, paradoxal, chiar în bine; dragostea ei cedează, nu are puterea să-l salveze pe Barbă-Albastră, dimpotrivă, îl adânceşte şi mai rău în ce ştie, în crimă. Semn că nu-l putem salva pe celălalt cu propria moarte, e nevoie de o jertfă mai mare, cu moartea pe moarte călcând.
Şi mai e ceva profund uman, de o infinită gingăşie, pe care clarobscurul din muzica lui Bartók îl oglindeşte, ludic şi magic; în sufletul lui Barbă-Albastră au loc schimbări discrete pe care el însuşi le mărturiseşte, dar la care femeia complet absorbită de deschiderea uşilor nu e atentă, vrând mai degrabă să dezlege misterul. Ca şi Calaf din opera lui Puccini, ocupat să elucideze ghicitoarea prinţesei Turandot, nu observă dragostea sclavei Liu. Dacă această poveste se termină nefast, e fiindcă iubirea, ca orice adevăr, ne scapă printre degete. Umbra sângelui covârşeşte lumina - fragilitatea speranţei! Iubeşte-mă fără să pui întrebări. E şi un mod potrivit de a-i asculta muzica lui Bartók, pe care cei doi solişti în dialog, mezzosoprana Allison Cook şi baritonul Derek Welton, au însufleţit-o cu multă sinceritate a stărilor, cu acurateţe şi dinamism în frazare, cu virtuozitate în interpretarea detaliilor psihologice, cu o prezenţă scenică plină de forţă şi rafinament. Finalul mi-a amintit de fraza lui Bulgakov din Maestrul şi Margareta: „Lucrurile şi oamenii aruncă umbre frumoase“. Muzica lui Bartók te face s-o simţi; să înţelegi puterea umbrei şi a tăcerii, a notelor subtile care traversează nu doar o partitură muzicală, ci şi muzica vieţii. //
