Belu Dijma si Ghioane Ghinioane (din istoria fiscalitatii romanesti)

Tiberiu Ghioane e, din nou, pe picioare. Dar, dupa regulile necercetate ale anatomiei vocatiilor si fiziologiei rostului pe lume, omul are mai multe picioare, in numar de cel putin 4: doua bune la mers prin lume, restul pricepute la dibuit cararea spre adevarata menire. Fotbalul era menirea lui Ghioane. Era. Caci, ridicandu-se din pat, dupa accidentul cerebral care l-a doborat fara veste, Ghioane s-a asezat pe picioarele care-l vor purta, de acum inainte, din spital in spital. Fotbal nu va mai juca niciodata. De ce? Intrebarea are legatura cu mai multe feluri de nenoroc. Unul e accidentul cerebral. Altele s-au hranit pe ascuns, ziua in amiaza mare, ingaduite si necercetate, din nepotriviri de amanunt: un transfer ca o nastere masluita de doctor B. Marinescu (vulcanizator de mame expirate), retragerea de la Nationala (si echipa, si mentalitatea), chiar si exilul unui romano-catolic in miezul vietii pravoslavnice. Despre transfer am stiut, in 2001, destul. Dar n-a contat. Paul Enache, antrenorul care l-a crescut si transferat pe Ghioane, de la Tractorul Brasov la Dinamo Kiev, era prea mic si prea in Divizia B pentru a fi luat in seama de divizionarii A ai atentiei publice romanesti. De aici, si plata, si rasplata: un 90% din dispretul pentru lege si un 10% din suma de transfer - restul a raposat, pitit in analale kilometrice ale artei contabile romanesti, undeva, intre literele F si R (de la Federatie, furt, Rapid si raket). Acum, cand Ghioane schioapata spre tuse, pe picioarele care ii dadeau rostul pe lume si cota de piata, Enache din B e bun, din nou, cu B de la C. Asta inseamna ca Enache e cu atat mai interesant cu cat a devenit, intre timp, Enache din C (divizia in care sta parcat, azi, Tractorul). Distribuit intr-un rol de celebritate temporara, el convine de minune, cu fiecare interviu si cu fiecare nou reportaj despre "preietenul devotat al lui Ghioane", nevoii nationale de a sarbatori cu un parastas lacramos nenorociri planificate atent de onor deprinderile colective. Contemporan cu ghinioanele lui Ghioane, un gest omenos al lui Octavian Belu lumineaza la fel de strasnic. Ce? Tot analele artei contabile la romani. Antrenorul Belu e o valoare (uneori ostila sufletului de copil), dar finantistul e un vizionar (mereu pregatit sa faca din minorul de azi contribuabilul incercat de maine). Fondul de investitii Belu a practicat, pana nu de mult, cota unica de impozitare pe cap de gimnasta dresata si premiata: 30%. Un progres enorm fata de baza de calcul in sistem Enache, variantele B si C. Si asta nu e tot. Sprinteneala fiscala a antrenorului a fost incununata de un gest etico-teologic neasteptat ce a trezit din somn traditia milosteniei (asa cum e ea cunoscuta, la domiciliu, prin locurile in care isi joaca Dinamo Kiev meciurile de campionat). Belu a hotarat sa inapoieze Oanei Petrovschi 3.000 de euro, bani dijmuiti in baza sistemului Superenache. Oana Petrovschi a fost gimnasta, pana cand metodele de antrenament practicate si impozitate de Belu au transformat-o intr-o tema de cercetari medicale, mult peste imaginatia doctorului Marinescu. Banii redistribuiti de Belu vor plati urmatoarea operatie de indreptare. Povestile lui Ghioane Ghinioane si Belu Dijma au acelasi sfarsit. Ghioane s-a ridicat pe picioare, Petrovschi si-a luat banii. Si asta e de ajuns. Nimeni si nimic nu va sili aceste istorii sa aiba si alte urmari decat interesul nostru sentimental de o clipa. Ghioane, Enache si Petrovschi nu vor sari niciodata mai departe de rolul si episodul in care au fost distribuiti de aplecarea spre compasiune excedentara si justitie deficitara. De unde aceasta pornire spre jalea inutila care pregateste renasterea pagubei? Si cum de e aceasta pornire trasatura care uneste o lume, altfel impartita in tineri si batrani, vedete cosmopolite si anonimi rurali, democrati si pesedisti imbacsiti, miliardari de carton si amarati de beton? Raspunsul exista, dar e impracticabil. Ar fi un impozit prea greu pe cap de roman.