Bestseller istoric și istoria unui bestseller

Ioana Moldovan | 25.08.2020

Hitler a început ca o chestiune locală germană și a devenit o problemă europeană și mondială.

Pe aceeași temă

Antoine Vitkine – scriitor, jurnalist și realizator TV francez – produce în 2008, la 31 de ani, un documentar pentru canalul TV Arte. Subiectul este deosebit de sensibil, dar rezultatul este pertinent, curajos, cercetat în cele mai mici amănunte. Experiența documentarului și recepționarea sa îl conving pe realizator să reunească informațiile adunate și pe hârtie, într-un volum care să perenizeze altfel istoria unei cărți, dar mai ales drumul său editorial început în 1925 și până în prezent, căci din 2016 cartea aparține domeniului public, putând fi publicată de orice editor, oriunde în lume, fără obligația de a plăti drepturi de autor, ca și cum ar fi vorba de un titlu de literatură clasică. Vitkine face parte din a doua generație după război. Iar această identificare este importantă, deoarece cartea pe care o analizează este Mein Kampf.

A scrie un articol despre istoria unei cărți pe care n-am citit-o, dar bazându-mă pe observațiile unui autor din generația mea care s-a interesat de publicarea, traducerea și receptarea acestei cărți, este un exercițiu de informare înainte de orice. Mein Kampf este o carte interzisă și nu cunosc pe nimeni care, în anii de liceu, să o fi avut în bibliotecă. În cercul meu n-am auzit pe nimeni amintind titlul. În universul meu, Mein Kampf este o carte care face parte dintr-un trecut bine ferecat. Spre deosebire de alte cărți interzise (de exemplu Viață și destin a lui Vassili Grossman, manuscris confiscat și interzis de KGB), curiozitatea nu m-a împins niciodată să încerc să mi-l procur, tocmai pentru că părea o carte datată, dezastruoasă din perspectiva biografiei autorului care, în cei 20 de ani care au urmat publicării, a comis atrocități care și azi poluează conștiința colectivă.

Încă din primele pagini ale cărții lui Antoine Vitkine, aflu cu uimire că Mein Kampf n-a încetat să fie un bestseller. După 1945, cartea de referință a nazismului a fost vândută în milioane de exemplare în lumea întreagă, cu certitudine mult mai multe decât în perioada nazistă. Potrivit revistei americane Cabinet, versiunea în limba engleză s-ar vinde anual în 20.000 de exemplare. În Franța, un editor continuă să o vândă în perfectă legalitate. În multe țări, cartea apare pe lista celor mai vândute volume chiar și azi: în Turcia s-a vândut în 80.000 de exemplare (n.n. - nu este precizat anul!); în India cartea se bucură de un interes inedit. În Rusia, Indonezia, Egipt sau Liban, succesul său nu se dezminte.

Mein Kampf – cartea și, mai ales, parcursul său „literar” în Germania anilor ’20-’30, iar apoi în Europa și America – ridică importante semne de întrebare, de actualitate însă. În Mein Kampf sunt anunțate toate crimele regimului nazist: teroarea, proiectul rasial și totalitar, dorința de a domina mapamondul. Ideile au fost consemnate riguros, clar, și nu metaforic. Filosoful german Viktor Klemperer, citat de Vitkine, se întreabă de ce cartea, prezentă în librăriile germane încă din 1925, n-a devenit imediat un puternic semnal de alarmă apropo de pericolele care amenințau umanitatea. „Cum a fost posibil ca Hitler să acceadă la putere atâta timp cât biblia național-socialismului (n.n. - Mein Kampf) circula și era accesibilă opiniei publice de ani buni? Acesta este unul din cele mai mari mistere ale celui de-al III-lea Reich”.

Începând cu 1925, anul în care editorul german Eher-Verlag începe publicarea cărții (două volume, aproape 800 de pagini), Hitler se prezintă ca scriitor în toate hârtiile administrative adresate fiscului german. Este o profesie onorantă, care acoperă un lung șir de ezitări și căutări de sine (artist respins la examenul de admitere al Universității de Beaux-Arts din Viena, luptător și rănit în Primul Război Mondial, militant politic, pucist și prizonier politic). În noiembrie 1923, când ajunge în închisoarea din Fortăreața Landsberg, deținutul Hitler e depresiv. Un psiholog îl consultă, iar concluziile sale sunt consemnate: isteric, animat de gânduri morbide. Deținutul începe o grevă a foamei cu speranța că va putea să-și pună capăt vieții astfel. Hitler nu este singur în celulă. I se alătură Rudolf Hess, discipol de primă oră, Hermann Kriebel - șoferul său și alți câțiva. Directorul închisorii simpatizează cu ideile politice ale lui Hitler, așa că va încerca să-i ușureze perioada de detenție. Hitler are dreptul la numeroase vizite. În perioada detenției au fost consemnate exact 489 de întâlniri (o medie de două pe zi). Directorul puternicei bănci Deutsche Bank (Emil Georg) este un simpatizant al Partidului național socialist al muncitorilor germani (NSDAP) în rândurile căruia Hitler activa și se remarcase. De Crăciun (1923), Georg îi face cadou lui Hitler o superbă mașină de scris Remington, de ultimă generație. Un militant cumpără hârtie, creioane, radiere și o mică masă de scris pentru 7 mărci. Winifred Wagner, nora celebrului compozitor Richard Wagner, contribuie și ea cu un cadou format din coli de hârtie de calitate. Iată autorii morali ai acestei întreprinderi Mein Kampf.

În 1 aprilie 1924, Hitler e condamnat de tribunalul din München la 5 ani de închisoare pentru înaltă trădare. Câteva luni mai târziu, pe 20 decembrie a aceluiași an, e eliberat! Leybold, directorul închisorii Landsberg, întocmește un raport în favoarea deținutului Hitler (octombrie 1924) în care precizează: „Hitler este un deținut ordonat și disciplinat; e docil, fără pretenții și modest. Are o influență pozitivă asupra celorlalți deținuți”. Continuă apoi adăugând: „Hitler va reveni, cu siguranță, în viața politică. Își propune să reformeze mișcarea sa politică, dar pe viitor nu are intenții de a se opune cu violență autorităților (...) În cele zece luni de detenție, s-a maturizat. (...) În consecință, îmi permit să propun acordarea eliberării condiționate”. Poliția din München consideră însă că „Hitler constituie un pericol permanent pentru securitatea statului”.

Hitler a dorit să-și intituleze opera: Patru ani și jumătate de luptă contra minciunilor, prostiei și lașității. Paginile sunt citite și ameliorate de cercul său intim, printre care Rudolf Hess, Ernst Hanfstaengl – un germano-american, absolvent de Harvard! – un critic musical (Josef Stolzing-Cerny) și un preot (Bernhard Stempfle). Max Amann (proprietar al imprimeriei Amann și Müller, cel care se ocupa de imprimarea tuturor materialelor partidului nazist) este cel care propune titlul Mein Kampf. La 18 iulie 1925, șapte luni după ieșirea din închisoare, Hitler e în toate librăriile. Primul volum este editat în 10.000 de exemplare și costă 12 mărci, o sumă deloc neglijabilă. Pe coperta de hârtie care îmbracă volumul apare portretul lui Hitler, în alb-negru, privind direct în ochi potențialul cumpărător/cititor. Dată jos, cartea are coperți dure, de un roșu închis, pe care apare, în suprafață, svastica. Al doilea volum apare în decembrie 1926. În anii ’30, cele două volume sunt republicate într-unul singur, pe hârtie fină, asemănătoare cu hârtia Bibliei. De aici supratitlul de Mein Kampf - Biblie a nazismului.

De-a lungul anilor, Mein Kampf e oferită drept cadou de autoritățile locale, cu ocazia căsătoriei; e oferită cu ocazia avansării în profesie; e tipărită în ediție de lux cu coperți din marmură și expusă de elita celui de-al III-lea Reich ca un bibelou de valoare. Cartea a fost omniprezentă în Germania anilor ’20-’40. Până în 1945, cartea a fost distribuită în aproape 12,5 milioane de exemplare în Germania.

Mulți o aveau în bibliotecă, dar puțini au reușit să o parcurgă, în totalitate. Stilul greoi, cu fraze lungi – specifice discursului oral – a făcut-o greu de citit. Tot ceea ce germanii cunoșteau despre conținutul ei vine mai degrabă din articole de presă, atent controlate. Când Europa și America încep să se intereseze de autor și opera sa, editorul este obligat să vândă drepturi asupra unei opere revăzute. Multe din capitolele controversate n-au apărut în primele ediții străine. Începând cu 1933, cartea e tradusă și publicată în Spania, Ungaria, China, Japonia, Olanda, Danemarca, Suedia, Brazilia (1934). Prima ediție în limba arabă apare în 1934, la Bagdad, în foileton de presă.

În 1933, ziarul britanic Times publică o critică dură la adresa cărții, numind-o „cartea neagră a umanității”, dar versiunea autorizată de Eher-Verlag publicată în Marea Britanie (My struggle) și SUA (My Fight) în 1934 sunt curățate de idei controversate. Un editor american publică pentru prima dată, în 1939, versiunea integral, dar cartea devine subiectul unui proces juridic feroce, legat de drepturi de autor.

Oamenii politici ai momentului însă au citit-o de timpuriu, în integralitatea sa. Biblioteca Congresului American deține un exemplar adnotat de mâna președintelui american Roosevelt, care-l citește integral încă din 1933. Churchill citește cartea cândva la începutul anilor ’30 și este singurul care înțelege că toate cele așternute pe hârtie sunt continuarea firească a personalității lui Hitler.

Franța n-a avut dreptul oficial la o ediție în limba franceză. Dacă cuvânul „evreu” (împreună cu „evreică”, „iudaism”) apare de 466 de ori în Mein Kampf, un alt cuvânt des folosit este „Franța” (120 de ori). Intențiile lui Hitler erau clare: Franța trebuie pedepsită, Franța este inamicul Germaniei.

În 1934 este publicată în integralitate versiunea franceză, chiar dacă editorul (Fernand Sorlot) se așteaptă la represalii. Tirajul numără 8.000 exemplare și se vinde cu mențiunea „Cartea pe care fiecare francez trebuie să o citească”. După o bătălie juridică pierdută de editorul francez, cartea se va vinde pe sub mână.

Cartea continuă să fie publicată: Mexic (1950), Italia (1969). În Marea Britanie, cartea se vinde în aproximativ 3.000 de exemplare pe an. Într-un articol din 1999, The Guardian precizează că editorul britanic (Hutchinson) nu vrea să încaseze beneficiile de pe urma vânzării cărții. Statul bavarez, cel care deținea drepturile asupra publicării, nu e interesat nici el de acești bani. Hutchinson caută un beneficiar printre ONG-urile britanice, dar este refuzat. În final, un ONG este de acord, cu condiția ca identitatea sa să rămână secretă.

Într-o perioadă în care literatura politică a mai-marilor vremii se etalează fără filtru în mass-media (vezi Trump și Twetter), când gesturile politice (oficiale și neoficiale) sunt consemnate în cele mai mici detalii (vezi mișcările din Belarus și gestul președintelui Lukașenko care coboară dintr-un elicopter având în mână o mitralieră!), de ce opinia publică continuă să fie simplu observator? Hitler a început ca o chestiune locală germană și a devenit o problemă europeană și mondială. Poate e timpul ca orice luare de poziție deplasată să fie considerată o problemă europeană/mondială și tratată ca atare, înainte chiar să se fi materializat. La început a fost cuvântul, nu...? //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22