Pe aceeași temă
Revenetia
Pare imposibil sa scrii despre Bienala de la Venetia din 2007 fara sa faci referire la Dan Perjovschi. Si asta nu pentru ca este roman si nici pentru ca in ultimul timp a mai expus la Londra, la Tate Modern si la New York, la MOMA, ci pentru ca si el este oarecum protagonistul acestei Bienale. Intrarea in marea expozitie internationala de la Arsenale se face printr-un gang tapetat cu desenele lui Perjovschi, iar in pavilionul central din Giardini, cel ce adaposteste expozitia-nucleu a Bienalei, conceputa de Robert Storr, Think with the Senses - Feel with the Mind. Art in the Present Tense, Perjovschi are in grija un alt coridor cu pozitie fruntasa, undeva intre Chéri Samba si Robert Ryman. Indiscutabil, Dan Perjovschi a ajuns pe coama ierarhiei internationale a artei contemporane, printre primii 3-400 de artisti care conteaza, o performanta unica de la Paul Neagu incoace. Sub umbrela tematica mai mult decat incapatoare (si nitel otravitoare, precum cea bulgareasca), deschisa de directorul Bienalei, Robert Storr, mari artisti inca in viata, puristi de diferite confesiuni precum abstractul Ellsworth Kelly sau "suprarealista" Louise Bourgeois sunt expusi alaturi de lupi tineri precum Yang Fudong sau Jason Rhoades, impuristi fara confesiune, partizani ai divertismentului multilateral dezvoltat, parca pentru a incetosa limitele dintre grav si ludic, dintre permanent si tranzitoriu, dintre sus si jos in ierarhia istoriei artei. Intr-un asemenea context destul de destins, atins subtil de estetism, Dan Perjovschi, cu al sau desen laminat, acut si concis, comic dar taios, face figura aparte, ca un fel de constiinta la lucru, ce munceste lumea cu carbunele pe pereti, vanand probleme, demascand situatii, punand verdicte, dand solutii, facand ca toate acestea sa smulga, in plus, rasete, aplauze, veselie. Perjovschi, prea putin preocupat de inovatii tehnice, stilistice sau politice, ocupa pozitia artistului care pare sa-si bata capul pentru binele public si, ca atare, se decupeaza cu pregnanta pe fundalul celorlalti expozanti, care par sa-si bata capul cu lucruri dubioase precum problemele proprii, stilul sau experimentul tehnic. Divertismentul etic intelectual propus de Perjovschi are insa o problema: daca nu esti interesat de jurnalul TV, de reclame, politica si poantele zilei, arta sa devine simpla formulare vizuala a cotidianului, moralizat cu morala zilei, interpretat cu interpretarea zilei. Daca nu esti preocupat de lucrurile interesante, exterioare, ci de cele interioare, precum arta ca arta, moartea sau dragostea de pilda, Perjovschi nu-ti este de nici un folos. El doar capitalizeaza, absolutizeaza relativismul actual, sugerand ca suntem doar ceea ce ni se intampla, iar restul e bla-bla plat de consum sau chiar un nimic mistificat de societate. Ceea ce conteaza, pentru paradigma in care se incadreaza arta lui Perjovschi, este doar tema mare, importanta, actuala, convenabila. Nu intamplator, abundenta de arta critic-politica de acest fel, chiar si la Bienala de fata, este infierata, in cinismul ei, de una dintre productiile din pavilionul scandinav, un poster enorm in care apar cele doua autoare, Trude Iversen si Toril Goksoyr, cu figurile lor de fotomodele perfecte, una blonda, alta bruna, asezate in posturi provocatoare si schimband replici plasate in bule, ca in reclame. Privind alene privitorul, blonda toarce, se alinta: It would be nice to do something important. Fixand acelasi privitor, bruna ii raspunde prompt: Something political? Pentru multi artisti actuali, lucrurile stau chiar asa: arta politica, arta critica cu tema politica este instrumentul, scurtatura preferata in parvenirea catre importanta, chiar daca in spatele asa-zisului demers nu sta altceva decat moda. Aceste lucruri sunt insa atat de cunoscute, incat micile mari revelatii explicite ale artei critice, divertismentul etic acceptat palesc in fata realizarilor obscure si inexplicabile, cum sunt, de pilda, sculpturile gen Anthia Sexguttata si misteriosul film de animatie prezentat de Joshua Mosley, adevarata descoperire pe care o propune Robert Storr in expozitia din Giardini, in dauna atator nume mari sau mici ale artei contemporane, care prezinta doar lucruri previzibile, asteptate. Dar surprizele - e drept, putine, pentru ca ele sunt in contra curent fata de tendinta politica a grosului artei contemporane -, dau continut real Bienalei. Daca filmul lui Mosley, dincolo de continutul sau impenetrabil, este o manifestare remarcabila de arta pentru arta, celelalte trei evenimente expozitionale au de-a face, in mod agresiv, cu valori si probleme opuse acelora exploatate de arta critica curenta. Expozitiile Sophie Calle, Tracey Emin si Bill Viola sunt intr-atat de dominate de obsesiile mortii, iubirii si adevarului, incat fac din aceasta editie a Bienalei de la Venetia un moment remarcabil pe parcursul revenirii in forta a artei pe propriul ei teritoriu: intalnirea coplesitoare cu neintelesul vietii, prin mijlocirea unui obiect artistic memorabil, frumos, care spune ceva profund individual despre trairile intime ale unui om.
Sophie Calle
Pavilionul francez este incredintat unei figuri aparte a scenei artistice, Sophie Calle. Expozitia ei, Prenez soin de vous, perfect panotata de catre comisarul pavilionului francez, artistul Daniel Buren, este, ca mai toate lucrarile sale, documentatia unui proiect a carui unica realizare este chiar aceasta documentatie. La prima vedere, nimic mai ortodox minimalist si conceptualist decat lucrarile sale. Dar ca si in cazul sculpturilor lui Tracey Emin, aceasta nu este decat o aparenta. Intreg intelectualismul si estetismul conceptualist-minimalist si intreaga angajare politica a artistilor care folosesc proiectele de acest tip pentru a demasca racilele sociale sunt dezlocuite la Sophie Calle de intimitatea cea mai frusta. Fie ca este vorba de mai vechiul No Sex Last Night, fie ca este vorba de recentul film video care prezinta ultimele clipe de viata si primele clipe de moarte ale mamei sale (expus de Robert Storr in pavilionul central din Giardini, nu departe de Dan Perjovschi), Sophie Calle se foloseste de instrumentul unei arte neutre, seci, convergenta cu spiritul pragmatic al civilizatiei actuale, pentru a tranti in fata publicului perplexitatile si obscuritatile interioare cele mai crase. Invers conceptualismului clasic, prin proiectele sale Sophie Calle nu vrea sa edifice publicul cu privire la o problema pe care ea a cercetat-o, ci doreste sa edifice in fata publicului constructul propriei neintelegeri. Ca si Tracey Emin in raport cu sculptura de neon, Sophie Calle (sub)umanizeaza o forma de arta cu ambitii ideale, abstracte, intelectuale. "Conceptul" in Prenez soin de vous este, ca intotdeauna la Sophie Calle, nu o idee, ca in conceptualismul dogmatic, ci un fapt de viata. Este o scrisoare de despartire primita, prin e-mail, de la iubitul ei. Socul resimtit in fata acestei scrisori o lasa fara replica. Desi scrisoarea (al carei autor este, asa cum se recomanda el, un scriitor) pare a fi scrisa cu politete, fermitatea si totodata lasitatea cu care proclama ruptura definitiva, de la distanta si prin distantare, o face sa nu simta ca scrisoarea i-ar fi adresata ei insasi. Prin urmare, pornind de la formula finala a scrisorii, Prenez soin de vous, pe care o scutura de impersonalitatea si ipocrizia sadica a unui sablon, Sophie Calle incearca sa aiba "grija de ea insasi" si in primul rand de scrisoarea care, tocmai ea, ii face atatea griji. Noul cuplu astfel aparut, Sophie-scrisoarea de despartire, este dat in grija celor mai diverse ingrijitoare. Nu mai putin de 107 femei de profesii diverse i-au citit si i-au interpretat scrisoarea, situatia, pozitia, conditia, fiecare din perspectiva sa profesionala. Aceasta fascinanta odisee (mai precis penelopiada) terapeutica ocupa intregul pavilion francez, cu marturii scrise, retete, procese verbale, note de cercetare, rapoarte, inregistrari video si audio in care scrisoarea este dansata, cantata, mimata, inganata, ridiculizata, terfelita, psihanalizata, desenata, "rostita" prin semne de o surdo-muta, impuscata de o campioana la tir, decriptata de o criminoloaga, de doua exegete talmudice, de o contabila etc. etc. Desigur, ceea ce cauta artista nu era nici ingrijirea profesionala si nici tratamentul prin simpatie, ci intelegerea felului in care lumea inconjuratoare poate sa ajute la depasirea unei catastrofe intime ireparabile, daca mecanismele si instrumentele unei civilizatii bine instrumentalizate si profund terapeutice pot sa intervina cumva in afacerile interioare ale individului. Expozitia nu da un raspuns ca atare la aceasta intrebare, dar se constituie ea insasi intr-un raspuns, prin spectacolul pe care il creeaza povestea nedespartirii artistei de scrisoarea de despartire. In chip intentionat, printre persoanele carora li se adreseaza Sophie Calle sunt adevarate personalitati, ce fac parte din lumea "numelor", aceea exterioara vietii intime, obisnuite. Printre cele ce-i analizeaza scrisoarea se afla actritele Jeanne Moreau, Victoria Abril, Maria de Medeiros, muziciana si artista Laurie Anderson, jurnalista Florence Aubenas, scriitoarea Marie Desplechin s.a.m.d. Fiecare personaj-interpret vine cu fixismele, ticurile, valorile sau bunul simt propriu. De la sexoloaga care refuza sa-i prescrie vreun tratament ("Nu vad nici un motiv pentru a va prescrie antidepresive. Sunteti pur si simplu trista"), sau jurnalista Florence Aubenas care ii transmite in scris ca "Aceasta scrisoare nu intereseaza pe nimeni", de la comisara de politie care gloseaza doct: "autorul este caracteristic pentru o atitudine larg raspandita printre barbatii francezi... refuzul angajarii si vagabondajul sexual", pana la avocata care, pornind de la premisa ca scrisoarea vine de la un escroc (sentimental, e drept), ajunge la concluzia ca, prin incalcarea drepturilor consumatorului (Sophie Calle fiind beneficiara careia autorul scrisorii ii promisese dragoste), acesta ar fi pasibil de o pedeapsa de pana la doi ani de inchisoare si o amenda de 37.500 de euro, scrisoarea este facuta cultura, delincventa, maculatura, istorie, sociologie, text. Din ea nu mai ramane, treptat, nimic, ci doar timpul necesar rupturii de autorul scrisorii care, in poate cele mai potrivite cuvinte, acelea ale mamei lui Sophie Calle, "va ramane doar o pana si nu un om...".
