Bilita

Este o capcana pentru soareci. O colivie din sarma, închisa cu o trapa actionata de un resort declansat de victima ce intra în spatiul ingradit, atrasa de bucata de branza prinsa de celalalt capat al mecanismului. Sobolani mai rasariti pot intra si ei, trag de momeala si raman inchisi, vii inca, spre satisfactia celui ce-i contempla cu gandul la pieirea acestora, prin inec sau zdrobire.
Bilita este si expozitia Depozit de la MNAC. Nu numai din pricina omniprezentelor cutii de lemn, a rastelurilor si custilor din fier beton in care sunt prinse si ingramadite sutele de tablouri si sculpturi, ci si prin istoria care a facut posibila aceasta acumulare, dar mai ales prin viitorul pe care-l impune aceasta expunere. Istoria e simpla: MNAC a devenit mostenitorul fondului ONDEA al Ministerului Culturii, in care s-au strans miile de lucrari de arta achizitionate de autoritati in ultimele decenii. Procedura era oarecum aberanta: ministerul dispunea de o suma oarecare destinata achizitiilor de arta. Artistii se ingramadeau toti pe acesti bani, propunand, fiecare, un numar de lucrari proprii, dintre care unele erau achizitionate, potrivit deciziei unui juriu, cu sume ce reprezentau frecvent doar o fractiune din pretul propus. Branzeturi derizorii, sumele disponibile atrageau automat oferte pe masura lor, lucrari adesea nesemnificative.

Gunoi de arta

Plecand de la aceasta situatie si mergand pe traiectoria descrisa de MNAC inca de la deschidere, Depozit tine sa precizeze ceea ce aparea implicit deja in expozitia Muzeul de pictura/Realism socialist din aceasta vara, anume ca ceva e putred in arta noastra, iar acel ceva este chiar arta, in acceptia traditionala a acesteia, respectiv pictura si sculptura. Ca si expozitia de acum cateva luni, si aceasta are perfecta dreptate: asa cum arta oficiala (la care trimitea formula inadecvata realism socialist) era obscena, si arta de achizitie este mediocra. Dar, ca si expozitia precedenta, si aceasta, sub aparenta neutralitatii, tine sa dezavueze excesiv ceea ce prezinta, ca si cum curatoriatul ar fi o functie excretoare si nu organizatoare. Vazuta din perspectiva acestei expozitii mamut, arta romaneasca recenta arata ca un salon cincinal, o perindare nesfarsita de felurite fite estetice, care figurative, care non-figurative, unele existentialiste, altele spiritualiste, egale in lipsa de impact si de greutate conceptuala. Faptul ca expozitia este alcatuita exclusiv din achizitiile ONDEA nu trebuie sa oblitereze un adevar patent, acela ca ea este profund reprezentativa, ca artisti majori si influenti figureaza totusi cu opere importante si numeroase. Cu atat este mai pregnanta senzatia ca arta romaneasca a ultimelor decenii este eminamente lipsita de miza, perfect defocalizata, prada unui nombrilism estet devigorant si autist. Fiecare artist executa un dans extatic pe fundalul absolutului, lasand insa in urma sa doar bale stralucitoare si uscate de limax lenes si neputincios, simple decoratiuni exterioare, fond plastic plat. Un gunoi frumos si atat, a carui receptare nu poate depasi nivelul plictisului cult.
Aici apare insa problema fundamentala a neutralitatii jucate a acestei expozitii (sau indispozitii ce se expune pe sine, caci subtitlul magrittean de pe afis - de un comic involuntar - este Aceasta nu este o expozitie). Pe de-o parte, chiar ideea de a prezenta cantitati indigerabile de arta intr-o singura expozitie, asezate in containere/tomberoane in asa fel incat sa induca privitorului sentimentul de prisos si rebut, este departe de a fi neutra, caci implica o judecata din partea expozantului, pentru care ceea ce este expus astfel poate fi la fel de bine si ascuns. Pe de alta parte, nici panotarea expozitiei nu este inocenta si lipsita de ierarhie, ca intr-un depozit. Astfel, abstractii artizanali de genul Corneliu Vasilescu, Marilena Preda-Sanc sau Stefan Sevastre stau laolalta, “la cutie”, in timp ce abstractii fastuosi (si mai prestigiosi) de genul Ciubotaru si Theodor Morar sunt etalati pe pereti, in ciuda faptului ca, valoric, ar putea sa stea cu totii - cu poezia si entuziasmul lor factice - la cutie, in depozit. Desigur, si la alte sectiuni unii artisti sunt mai egali decat altii si sar din cutie pe pereti dupa criterii care nu sunt nici neutre si nici intamplatoare, ceea ce face ca, de pilda, un Gheorghe Anghel sa se lafaie pe un perete intreg. In cazul altora, a caror pozitie pe esichierul artei contemporane este ferm stabilita si general acceptata, suprafata destinata devine o expozitie personala cuminte, cum se intampla cu spatiul Getei Bratescu, unde sunt prezentate probabil toate piesele sale din colectia ONDEA. Exista chiar si repere ideologice dupa care se produce o discriminare a lucrarilor prezentate: arta de orientare neo-ortodoxista ocupa o aripa separata, ca un fel de expozitie autonoma. Invers, anumite zone ale expunerii sunt chiar fragmente de angrenaje vizuale ce par desprinse dintr-un proiect mai amplu de hibridizare: in fata uneia dintre cele mai provocatoare panze ale Ioanei Batrînu, o uriasa Gradina a bucuriei din 1998, ce reprezinta, in marime naturala, o baterie de W.C.-uri turcesti igrasioase, cu usile vraiste, e dispusa armata de aplaudaci supradimensionati, in pielea goala si tapetati cu ziare, pe care Aurel Vlad i-a expus si in alte contexte, dar niciodata in postura de contemplatori, cu gura cascata, ai W.C.-urilor din fata lor, ca intr-un banc naiv, cu grosiere subtirimi intelectuale.
In consecinta, neutralitatea pe care o implica ideea de depozit si subtitlul magrittean al expozitiei nu este deloc acoperita, intrucat expunerea nu este dirijata de un singur criteriu si nici de abtinerea de la criterii, ci de idei primite de-a gata, de bunul plac si de inspiratia de moment. Depozit este un conglomerat inegal de mai multe expozitii, unele personale, altele tematice, unele mai bine alcatuite, altele mai prost, unele dirijate de simpatii si ierarhii explicite, iar altele dictate nu de neutralitate, ci de indiferenta fata de lucrari sau de placerea de a le juca renghiuri, de a le da cu capul de peretii custii in care au fost prinse. Daca se poate vorbi de o atitudine unificatoare, aceea este practica subversiva de a aseza, unele langa altele, lucrari cu diferente valorice izbitoare, tocmai pentru a accentua senzatia de precaritate a tuturor intreprinderilor artistice autohtone. Astfel, in cea mai coerenta sectiune din punctul de vedere al mentalitatilor, aceea dedicata neo-ortodoxismului, sunt prezentate atat lucrari ale corifeilor Paul Gherasim, Marian Zidaru si Sorin Dumitrescu, cat si productiile gen mandalabala-portocala ale lui Alexandru Chira sau Romelo Pervolovici, ludicul ironic pseudo-spiritual al lui Mircea Tohatan si confectiile religioase ale Simonei Runcan, Adrian Sustea ori Dumitru Pasima. Aceste juxtapuneri mimetice de modele si sosii, impreuna cu inflatia de panze de Marin Gherasim, de pe unul din pereti, insinueaza nu doar derizoriul estetic al acestei ideologii (de bine, de rau, singura originala de pe scena artei autohtone dupa 1989), ci si goliciunea ei spirituala, aparent la fel de bine jucata de creatori si de imitatori. Legitimarea contrafacerii si discreditarea prin proliferare nu sunt insa forme ale echidistantei, ci procedee politice. Este un tip de manipulare ce aminteste de alte timpuri, cand scriitorilor si artistilor veritabili le-au fost inventate dubluri analfabete, producatori de litere si imagini potrivite propagandei oficiale. Chiar si in anii democratiei originale sunt bine cunoscute cazurile de partide infiintate inainte de alegeri si a caror titulatura mima si aproxima numele partidelor istorice pentru a crea confuzie printre alegatori.
Depozit este o bilita si pentru ca sub momeala expunerii proliferante sta miza compromiterii ideii de arta traditionala: ti se arata mult (multa pictura si sculptura) ca sa vezi ca nu inseamna nimic, ca este doar un tartru colorat pe peretii imaculati ai MNAC. Chiar daca este condamnabila procedura care a dus la achizitionarea acestor lucrari si chiar daca este exasperanta cantitatea de mediocritate pe metru patrat, nu este insa mai putin adevarat ca vocatia oricarui organizator de expozitii nu este aceea de a se lamenta, ci de a selecta si de a crea sens cu materialul vizual de care dispune. A abandona aceasta sarcina echivaleaza cu o demisie morala. A sugera ca singurul sens ce poate fi propus cu materialul avut la dispozitie este nonsensul (fara a duce la bun sfarsit nici macar aceasta idee) nu este o simpla provocare adolescentina, ci o comoditate si un fals. Olanda, Franta si Germania (dintre cazurile ce-mi sunt cunoscute) au fonduri nationale si regionale de arta in care s-au acumulat (prin proceduri de achizitie adesea uluitor de asemanatoare cu cele din Romania), alaturi de opere remarcabile, mii si mii de lucrari submediocre, identice in gaunosenia lor cu cele prezentate in Depozit. Dar asta nu a reprezentat niciodata un argument pentru sistarea achizitionarii si expunerii artei recente. Pretutindeni in lume se fac expozitii proaste cu lucrari bune si expozitii bune cu lucrari proaste. Curatorul este un adevarat convertor de sens. A colectiona si a expune arta pentru a da semnificatie unor timpuri va reprezenta intotdeauna un risc. Cand se va inventa formula artistica si curatoriala perfecta, infailibila, care sa spuna totul cu certitudine maxima, atunci nu se va fi ajuns la expresia perfecta, ci la sfarsitul artei.

Diversitatea pura

Bocetul MNAC pe trupul nascut mort al artei contemporane traditionale asa cum arata ea depusa in Depozit este insa fatarnic, intrucat expozitia aceasta groasa si mustoasa ca o bucata de carne stricata este prinsa in franzela feliata a unor expozitii de arta alternativa, specialitatea Casei (“poporului” select, biz-DJ-VJ, anglo-, arghiro- si francofil), inca de la inaugurarea din 2004. Etajul 2 al muzeului, foarte aerisit in comparatie cu densitatea sufocanta din Depozit, este ocupat de sptv.org, de POLTUR powered by Casa Gontz si de http://offset.underconstruct.com. Cititorul (ce sa mai spun despre privitor) simte deja ca aici este pe culmile integrarii in absolutul de retea. Jargonul codat profesionist al titulaturilor este deja o buna masura a conformismului tehnicist. In felul sau, el este la fel de conventional si penibil ca si jargonul spiritualist al artei neo-ortodoxiste. Diferenta este doar de mijloace si de vocabular: abuzului de semne religioase al artei neo-ortodoxiste ii corespunde abuzul de imagini crude al artei alternative, in timp ce fixismului spiritualist romanist ii corespunde fanatismul subversiv “globalist”. Daca arta neo-ortodoxista iti cere sa postesti si sa te rogi, arta alternativa te roaga sa schimbi postul, sa treci pe ei, singurii adevarati, singurii buni, singurii care te asigura ca ranjetul tau satisfacut in fata ecranului este un ranjet de insider bransat, avizat. Iata manifestul sptv.org: “SPOILER TV ne ofera diversitate in stare pura. SPOILER TV reprezinta tocmai opusul televiziunii conventionale. Prezinta productii video si filme care au meritat cu adevarat sa fie realizate (argument ce seamana cu acela ca anumiti oameni au meritat cu adevarat sa existe, iar altii nu, ale carui urmari sunt bine cunoscute), reusind sa evite pericolul de a intra in categoria cliseelor comerciale (aici cliseul rade cu ecranul pana la urechi). SPOILER TV imbogateste cultura digitala prin mobilizarea resurselor creative care infuzeaza continutul sau (curat “sinergia realului”!). SPOILER TV reprezinta o mostra a potentialului creativ si intelectual, acolo unde acesta reuseste sa dea roade”. (nec plus ultra!). Singura diferenta dintre proclamatiile neo-ortodoxiste si acest manifest powered in idiom taliban digital este ca primele sunt rareori atat de agramate. In rest, acelasi exclusivism, aceeasi segregare bombastica, atat terminologica, cat si ideologica, dar mai ales acelasi carierism cultural mascat de maximalismul idealurilor pure. O mostra din aceasta “mostra a potentialului creativ si intelectual”: pe un ecran ruleaza un film indian din anii ’60, cu o intriga de telenovela, ininteligibila de altfel, intrucat “cultura digitala” vine si-i “infuzeaza continutul sau” ca sa o scoata din “categoria cliseelor comerciale” si sa o aduca in stadiul de “diversitate pura”. Ca atare, urmand metoda utilizata si in Catavencu, subtitrarea sarcastica adaugata imaginilor deturneaza naratiunea, personajele in cauza discutand astfel nu despre amorurile lor sapunoase, ci despre ultimele confruntari ideatice de pe scena artei, capatand si nume potrivite: Marina (se subintelege Abramovici), Tracy (probabil de la Tracey Emin) etc. Dezbaterile lor seamana cu aceea care ocupa cateva scene, in care doi barbati, dintre care unul este protagonistul filmului, Kebab (un curator de arta - sef de sala intr-un restaurant), revin de mai multe ori la ideea de a o vedea/imagina pe Tracy “copulând cu un castravete”, in timp ce aceasta din urma, santeuza/animatoare, isi susura crezul estetico-politic feminist si cinic printre mesele din restaurant, aruncandu-le ocheade celor doi barbati. Nu exista nici un dubiu: aici ne aflam in miezul profund al subversiunii, culegand roadele fascinante ale “potentialului creativ si intelectual” tocmai “acolo unde acesta reuseste sa dea roade”.

E greu de crezut ca arta alternativa actuala sta mai bine decat arta traditionala contemporana. Oferind credit acestei convingeri prin alaturarea, cu scopuri didactice, a unui Depozit indesat cu rebuturi si a unui grupaj de expozitii hi-tech, MNAC nu face altceva decat sa pledeze pentru o arta in lohn estetic (cei mai multi artisti alternativi romani sunt simpli operatori ai unor formaturi “creative” occidentale), dar care bate pasul pe loc, contrapusa unei arte lipsite de miza, dar care prolifereaza de zor. In Depozit, MNAC nu face o selectie (adevarata), cu gandul ca lasa astfel arta traditionala sa se faca singura de ras. Dar nici in expozitiile de arta alternativa MNAC nu face o selectie, pentru ca este inhibat de galimatias-ul tehnico-terminologic ce trece drept criteriu de performanta profesionala. Publicul ajunge prizonier, ca un soarece in capcana, momit cand cu una, cand cu alta, pacalit si cu una, si cu alta. Este important ca o institutie de talia MNAC incearca sa faca si sa desfaca itele artei, dar este la fel de important sa depaseasca “diversitatea in stare pura”, care, asa cum s-a vazut, nu-i decat numele mai pompos al bancului, al divertismentului cras.