Bookfest și scriitorii români

În centrul literaturii naționale este scriitorul român, iar noi, toți ceilalți, avem un rol (neîndoielnic, important) predeterminat de munca sa.

Am identificat de mult un simptom de suficiență în raportarea la scriitorii ro­mâni și mă amuză să-l urmăresc de la o ediție la alta a Bookfest. Scriitorul român nu e cool. Scrie cărți prea groase. Nu le citește mai ni­meni. E intraductibil. Nu este un bun vorbitor. Te­le­viziunile nu se țin după el, ca după o mărime politică. Nu vinde, spre deosebire de cutare vedetă dâm­bo­vi­țeană, care scrie mai multe cărți decât a citit. Scriitorul român e „provincial“; e ve­tust; n-are aia, n-are ai­lal­tă, așa că, precum la roșcovanul lui Daniil Harms, la ce bun să mai vorbim despre el?

Cu această desconsiderare în fun­dal și în context, m-am bucurat să aud, la deschiderea oficială a Bookfest 2015, cum Grigore Ar­sene, directorul Curtea Veche Pu­blishing și președintele Asociației Edi­to­rilor din România, a marcat un fapt sim­plu, de ordinul evidenței: fără scriitorii români, fără cărțile lor, Bookfest și orice alt târg de carte din România nu ar avea „mar­fă“ de oferit vizitatorilor. Fără scrii­to­rul român (care nu e cool, scrie prea mult ș.a.m.d.) n-ar exista deci Bookfest.

Instantaneu de la Bookfest 2015 (foto: Matei Cristea-Enache)

Aș adăuga că fără scriitorul român generic n-ar exista nici literatură română con­tem­porană, și atunci profesiunile de editor, d­ifuzor, librar, traducător, profesor, jur­na­list cultural ori critic literar și-ar pierde, odată cu obiectul de activitate, rostul pe piața muncii. De pe această platformă se cu­vine să amendăm simptomul de su­fi­ci­ență despre care vorbeam și să reamintim tuturor cum stau lucrurile. În centrul li­te­raturii naționale este scriitorul român, iar noi, toți ceilalți, avem un rol (neîn­do­ieln­ic, important) predeterminat de munca sa.

Despre politicile culturale publice, apli­ca­bile instituțional, menite să ofere scri­it­o­rului român un cadru de manifestare spe­cifică s-a tot vorbit. De notat că, în fine, un ministru al Culturii de afiliere PSD pa­re să și facă ceva pentru cultura română, ceva concret; Ionuț Vulpescu a vorbit la des­chiderea Bookfest despre scăderea co­tei TVA la carte (de la 9% la 5%) și despre susținerea de la buget a revistelor cul­tu­rale, două măsuri care ar afecta liber­a­lis­mul pieței de carte, dar în bine, nu în rău. Editurile, ca și revistele, nu pot face per­formanță de profit economic, astfel că mă­surile concrete, la îndemâna unui „ju­că­tor“ ce va rămâne mereu im­portant (sta­tul), erau de mult aștep­tate.

O editură care publică au­tori români, o revistă care reflectă fenomenul cultural fac, la rândul lor, un ser­viciu incalculabil spațiului românesc și generațiilor noi care se formează în el. În această ordine de idei, la lansarea cărții semnate de Daniela Zeca-Buzura și apărute la Po­lirom, La ta­cla­le cu idolii, eu am mul­țu­mit public autoarei care, ca director al de­functului post TVR Cultural, a oferit un spa­țiu ideal de expunere scriitorilor și ar­tiștilor ro­mâni. Să sperăm că nu vom ră­mâ­ne cu mul­țumitul, iar copiii noștri - cu ta­bloi­de­le și emisiunile junk, care de dra­gul ra­ting-ului pășesc pe noi culmi ale sca­bro­sului.

O diferență netă poate fi înregistrată, aici, între sfera culturii și cea a subculturii, în­tre artă și comerț cu lături. În Infernala co­medie a lui Emil Brumaru, apărută în condiții sărbătorești la Editura Adenium și ilustrată cu desenele „minimaliste“ ale lui Felix Aftene, dulcile porcării capătă, în sfârșit, drept de cetate, într-o limbă li­te­ra­ră dumnezeiesc de porcoasă. Oximoronul a devenit posibil prin arta unui mare poet pe care se fac, deja, lucrări de doctorat. Să ne înțelegem, deci. Pornografia și, cu sin­tagma lui Andrei Pleșu, obscenitatea pu­bli­că sunt de găsit nu în versurile li­cen­ți­oa­se, ci în emisiunile pe care le putem ve­dea seară de seară. Scabros nu e Bru­ma­ru, du­pă cum nu era Eminescu. Scabros e un mi­nistru „fin“ care ascunde tablouri în pereți.

Destul de comic este interesul pentru volumul lui Klaus Iohannis, la care s-a făcut o coadă lungă și lată de fani, pornind de la standul Curtea Veche Publishing și mergând spre standul Tracus Arte. Am o dublă curiozitate rea: cum s-ar fi dimensionat acest interes, dacă președintele Iohannis n-ar fi fost președinte, ci doar Klaus Iohannis și, apoi, unde erau acești admiratori de dată recentă atunci când Iohannis se lupta cam de unul singur cu adversari având toate resursele? „Pas cu pas“, eu sper să depășim într-un viitor apropiat acest val de oportunism urmărind funcții și să fim niște ruginiți urmând niște principii.

Gabriel Liiceanu şi Andrei Cornea la Bookfest 2015 (foto: Matei Cristea-Enache)

Pe de altă parte, principiul urmat n-ar trebui să excludă diferența de idei și diversitatea opțiunilor. Sunt mai degrabă triste decât amuzante împărțirile și sub­îm­părțirile pe tabere, grupuri, grupuscule ca­re îi favorizează pe ai noștri și îi elimină pe ai lor. Dacă publici la Humanitas, ești au­tomat exclus din panoramele „unei anu­mite părți a presei“, după cum, simetric, dacă publici la Polirom ești „mizerabilist“. Normalitatea, după mine, stă în altă parte: în secvențele în care Horia-Roman Pata­pie­vici, autor Humanitas, putea fi văzut la standul Polirom, iar Andrei Oișteanu, au­tor Polirom, putea fi văzut la standul Hu­manitas.

Normalitatea este incluzivă și, pe termen mediu, nu dau nicio șansă talibanilor cul­turali, de orice culoare ideologică ar fi ei. În sumarul volumului „omagial“ Ileana Mă­lăncioiu 75, apărut la Paralela 45, fi­gu­rau nume care au purtat polemici, de-ar fi să mă refer numai la Paul Goma și la re­gretata Monica Lovinescu, dar care aveau, ca numitor comun, admirația pentru o ma­re și verticală poetă. Sigur că nu găsești prea ușor asemenea exemple și, totuși, cu puțin efort, reușești. Ion Vianu este unul. Pentru asemenea autori merită să stai în căldura sufocantă de la Bookfest.

După cum merită (oricum, intră în fișa postului de cronicar) să participi la lansări ale unor prozatori ca Radu Țuculescu, Cris­tian Teodorescu sau Doina Ruști, pri­mii doi publicați de Cartea Românească, Ruști, de Polirom, cu romane noi. Mierla neagră, Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui și Manuscrisul fanariot sunt dovezi, cum se spune în jargon, peremptorii pentru efer­vescența literaturii române de azi. „Optzeciști“ și „nouăzeciști“, autori deja ca­nonici ca Emil Brumaru ori Radu Co­sa­șu, Gabriela Adameșteanu ori Livius Cio­cârlie și încă-tineri precum Dan Lungu și Filip Florian, Liliana Corobca sau Tatiana Niculescu Bran oferă „marfă“ târgurilor de carte ca recent încheiatul Bookfest și un rol analitic-evaluator criticilor literari.

Cât despre politicienii noștri... Să stea ei la coadă - fie și simbolic - pentru au­to­grafe de la scriitorii români.