Brancusi intr-o noua lumina

Prestigioasa revista britanica Time, sub acest titlu - in numarul din 11 aprilie 2005 -, ofera cititorilor un reportaj privitor la cea mai recenta si mai neasteptata manifestare brancusiana: expozitia de fotografii deschisa la Venetia, in vestitul "palazzeto" ce poarta numele colectionarei americane Peggy Guggenheim, cuprinzand o superba colectie de fotografii facute de insusi Brancusi catorva din propriile sale capodopere - totul oferit acum publicului sub titlul de Opera alba/Brancusi: The White Work. Autorul articolului, Michael Fitzgerald, incepe prin a evoca infiriparea prieteniei dintre sculptorul roman si Peggy Guggenheim, care i-a dat una dintre cele mai nimerite caracterizari, atunci cand l-a definit spunand despre el ca "Era jumatate taran, jumatate zeu". Cronicarul american face apoi istoricul carierei de fotograf a lui Brancusi, incepand cu momentul intalnirii sculptorului cu marele artist fotograf Edward Steichen, in 1907.
Dupa aceasta intrevedere petrecuta in atelierul lui Rodin, Brancusi a inceput sa faca din arta fotografiei un autentic complement al sculpturilor sale, lucrand in atelierul sau din Montparnasse cu vreo cinci-sase iscusite aparate de fotografiat (plus doua de filmat). Astfel ca, la moartea sa, in 1956, Brancusi a lasat mostenire Centrului Pompidou nu mai putin de 2.000 de imagini si negative, din care - ne informeaza articolul din Time - 86, impreuna cu trei lucrari in gips si doua bronzuri, alcatuiesc baza expozitiei ce poate fi acum admirata la Venetia. Expozitia este deschisa pana la 22 mai, meritul ei (potrivit semnalului din revista americana) fiind si acela de a fi realizat cea dintai punere in context a artei fotografice brancusiene dimpreuna si fata in fata cu sculpturile sale.
"Nimic mai potrivit pentru acest dialog decat spatiul intim al micului Palat Guggenheim, unde Pasarile lui Brancusi se afla ca la ele acasa", constata Michael Fitzgerald, iar Marielle Tabard (citata in articol) este de parere ca, intr-un anume sens, ceea ce vedem aici este chiar o noua fata a sculpturii brancusiene, luminos reincarnata fotografic. Afirmatia ei se refera la a doua versiune a Muzei adormite, careia Brancusi i-a alungit si rafinat mulajul in gips, recurgand si la un anume unghi al lentilei aparatului sau de luat vederi. In cazul Torsului de baiat (prezent si el in expozitie atat in gips, cat si pe placa fotografica de argint), fotografia apare cumva mai frumoasa decat insusi originalul in gips, sustine directoarea Muzeului de Arta Brancusi de la Paris, Marielle Tabard. Vedem aici ca subiectul real al artei fotografice brancusiene - comenteaza Michael Fitzgerald - era creatia insasi. Experimentand cu aparatul sau de fotografiat - cum faceau si prietenii sai suprarealisti -, imaginile captate de Brancusi surprind in fond insusi sufletul sculpturilor sale.
Noua expozitie Brancusi de la Venetia ofera vizitatorului, insirate pe un singur perete, noua variante ale unuia si aceluiasi negativ, reprezentand lucrarea Prometeu (1911, 1917), luminata mai intai precum un soare, apoi, pe rand, intunecata ca intr-o eclipsa: "o adevarata forta a naturii" - afirma criticul Michael Fitzgerald in ultimul numar al revistei Time.
Un alt extraordinar exemplu din actuala expozitie venetiana este o fotografie din 1936 in care Brancusi a surprins o Pasare in vazduh din marmura neagra, fixandu-i profilul de sus, prin prisma unei lumini care ii creeaza un adevarat efect de aureola. Articolul din Time se incheie cu un citat din catalogul expozitiei, semnat de Paola Mora: "Extrasa din contextul ei initial, lucrarea isi pierde functia... Cocosul nu canta la Beaubourg, Muza nici ea nu doarme, Coloanele nu se inalta catre nici o bolta cereasca; in schimb, fotografiile din atelier raman". Asa cum comenteaza Michael Fitzgerald in Time, in aceasta baie de umbre si de lumini, vizitatorii sunt inundati de o aura creatoare iradiind parca direct din atelierul sculptorului din Impasse Ronsin, ochiul fiind fermecat de ceea ce Brancusi insusi numea "Pestera mea cu minuni".