Pe aceeași temă
Filantropica vorbeste despre kitsch-ul cotidian, kitsch-ul ca mod de viata, fara ca filmul in sine sa devina kitsch. Vorbeste despre disperarea unui profesor si incercarea de a imita un mod de viata care nu-l prinde (caci in asta consta kitsch-ul transpus in social) si despre pumnii in stomac pe care-i primeste, la propriu si la figurat, in incercarea de a fi ceea ce nu este. Filmele lui Nae Caranfil mai au si altceva: stiinta, unica in cinematograful romanesc poate, de a imbina filmul de autor cu cel de public. Filantropica e un film foarte bine condus si tinut in mana, de la scenariu pana la montaj (cu exceptia doar a flash-back-ului care dureaza cam trei sferturi din film, disproportionat fata de sfertul ce ramane), avand, in acelasi timp, un substrat foarte "dens", pe care filmele de succes (cu etalonul stabilit la Hollywood) de regula nu-l au. Si-n Asphalt Tango, si chiar in E pericoloso sporgersi, stiuse sa faca aceasta imbinare, si-i reuseste din plin si-n Filantropica. Apoi, Caranfil jongleaza foarte firesc cu grotescul: de la povestea in sine si pana la episoade intregi ce devin memorabile - racketii ce intra in clasa si-i someaza pe elevi sa nu copieze sau capodopera grotescului care e scena emisiunii televizate a lui Florin Calinescu. Cinismul lui Caranfil e dezarmant si doar Gheorghe Dinica ar fi putut juca atat de bine rolul celui care se imbogateste de pe urma cersetorilor. De altfel, distributia e excelenta, de la Florin Zamfirescu (intr-un rol secundar - adorabil), pana la Mircea Diaconu - imbinare perfecta de timiditate, indrazneala, ura mocnita, deziluzie; trecand prin Florea Vizante si, intr-o mai mica masura, Mara Nicolescu si Viorica Voda. Unele comentarii din off sunt in plus, iar contrastul ideal-concret prea exagerat si putin penibil pe alocuri, dar, in general, dialogurile sunt foarte bine tintite (scenariul e semnat, ca si la celelalte filme de pana acum, tot Nae Caranfil). In ansamblu, Filantropica e unul din rarele filme romanesti foarte bune, ce isi merita din plin succesul (aceeasi soarta, a unui distribuitor care sa-l poata promova cum se cuvine, ar fi meritat si Marfa si banii anul trecut) si de public, si de critica. E un pumn in stomac, si-nca unul puternic.
Tocmai un pumn in stomac nu e Amen, lansat tot de curand, al lui Costa-Gavras, desi exact asta se vrea a fi. Costa-Gavras e regizorul, grec de origine si traind in Franta de mult timp, ce si-a creat faima prin filmele lui incomode si demascatoare, in permanenta lupta cu status-quo-ul politic si tabuurile istoriei contemporane sau moderne. Thriller-ul politic e genul impus de el si-n care exceleaza cu filme ca Z, Marturisirea, Missing. In Amen, Costa-Gravras reia un razboi pe care-l incepuse cu Music Box (1989) si se-ntoarce din contemporaneitate la al doilea razboi mondial, pentru a acuza papalitatea daca nu de colaborationism voalat cu regimurile fasciste, macar de pasivitate in fata aplicarii solutiei finale. Asta in ciuda nenumaratelor semnale de alarma pe care Papa Pius al XII-lea le-a primit in legatura cu exterminarile practicate de nazisti in lagarele de concentrare. Filmul are discretia caracteristica regizorului si acel amestec propriu de distantare si obiectivitate, pe de o parte, si implicare (prin tonul abia sesizat acuzator) si subiectivism, pe de alta parte, dar nu mai are aproape nimic din forta filmelor sale mai vechi. Unele scene sunt memorabile (cea a ochiului care vede in interiorul baracii de gazare, dar mai ales peretii care se cutremura; sau cea a avertizarii Papei, ca o confesiune, cu incrancenare si disperare, de catre Ricardo Fontana), dar nu ajung pentru a cladi un film. Sentimentul de neputinta, iarasi caracteristic pentru filmele lui Costa-Gavras, e prezent si aici, dar nici el nu mai e atat de percutant ca in trecut. I se aplica mai ales lui Fontana cel tanar, care lupta pana la capat, mergand pana la decizia, disperata, de a se lasa gazat cu cei pe care nu-i poate salva, si mai putin lui Kurt Gerstein, care supravietuieste si pare sa se abandoneze curentului. Filmul e in mod cert prea lung (130 min), ceea ce contribuie la diluarea starilor induse. Distributia, in ansamblu, e medie: Ulrich Tukur, in rolul lui Gerstein, nu impresioneaza in mod deosebit, in schimb se retine Mathieu Kassovitz in rolul iezuitului Ricardo Fontana. Se remarca, desi intr-un rol episodic, al Cardinalului, Michel Duchaussoy. Varful distributiei romanesti e, fara-ndoiala, Marcel Iures in rolul scurt, dar cum nu se poate mai potrivit, al Papei ezitant si jucand, foarte fin, pe muchia de cutit intre un compromis politic dezonorant si o decizie intelept-rezervata. Ion Caramitru e mai degraba sters. Horatiu Malaele se vede imediat in putinele minute in care apare ca functionaras SS in lagar - e poate excelent pentru cineva care nu-i cunoaste felul de joc, dar manierist pentru cei care-l stiu de mult timp. Iar din episodul petrecerii, Dorina Lazar, ca sotia ofiterului, e, de departe, cea mai reusita. Trebuie neaparat amintit excelentul afis, conceput de Oliviero Toscani, cu zvasti-crucea care a starnit scandal printre autoritatile catolice.
The Royal Tenenbaums/O familie geniala (2001) a fost prezentat la Berlinala de anul acesta, in competitia oficiala. E un film chiar daca nu de exceptie, oricum unul cu totul deosebit de majoritatea productiilor ce ruleaza pe ecranele romanesti. Lui Wes Anderson (regizorul) ii reuseste un film foarte fin, descinzand din The Magnificent Ambersons (trimiterea pare evidenta si in titlu, si-n scenariu, dar la nivelul parodiei), al lui Orson Welles. The Royal Tenenbaums e genul de film-fresca urmarind, pe mai multe planuri, pe membrii unei familii destul de extinse si relatiile dintre acestia si reunindu-i, spre final, in jurul tatalui. Ceea ce e interesant e ca latura sociala (de obicei dezvoltata in asemenea tip de productie) ramane marginala, poate datorita cheii parodice in care e realizat filmul. Accentul cade aproape in totalitate pe personaje, capitol la care pelicula exceleaza - portretele sunt foarte minutios executate. Umorul general e foarte coroziv - se insista pe defectele personajelor, iar putinele calitati abordate sunt reduse la gradul de banalitate. Un ritm foarte sustinut, montajul paralel si o constructie pe capitole, atmosfera excelent creata si imaginea cautata (imaginea, de altfel, da organicitate filmului si compune un intreg perfect inchegat) si mai ales distantarea povestitorului fata de personaje, ca si lipsa de reactii a acestora (o apatie a la Aki Kaurismäki), fac din The Royal Tenenbaums unul din cele mai bune filme distribuite anul acesta pe ecranele din Romania. E o comedie aproape neagra (desi filmata mai ales intr-un foarte sarcastic roz), o pelicula impecabil condusa (ca structura si ritm aminteste de Magnolia lui Paul Thomas Anderson, filmul care luase Ursul de Aur in 2000) si o panoplie de personaje irezistibil de stangace, privite ca niste marionete, cu miscari aproape mecanice, interpretate foarte convingator si armonizandu-se de minune: Gene Hackman, Anjelica Huston, Gwyneth Paltrow, Ben Stiller, Owen Wilson, Bill Murray, Danny Glover, Luke Wilson. Un film inteligent si rafinat in egala masura.
Un film interesant e Vanilla Sky/Deschide ochii (2001), de Cameron Crowe, adaptat dupa Abre los ojos (1997), al lui Alejandro Amenábar, cu un subiect dificil si de aceea foarte rar abordat: jocul cu realitatile. Tom Cruise este (propria) victima a noilor metode de a fugi de o realitate nefasta. In ultima instanta, filmul n-ar fi rau daca n-ar suferi inevitabil de comparatia cu precedentele. Iar exemplul cel mai la indemana (excluzand filmul-parinte) este pelicula, realizata acum 5 ani, a lui David Fincher - The Game. Iar pentru spectatorii ce au avut ocazia sa-l vada (lansat in Romania acum vreo 2 ani, cred, pe video), Vanilla Sky sufera inca si mai mult de pe urma comparatiei cu eXistenZ, al lui David Cronenbrg - film cult, o capodopera a unuia din cei mai incitanti si morbizi realizatori ai primului secol de cinema. Filmul de fata demareaza in tromba, pentru ca apoi sa incetineasca, iar actiunea se precipita din nou spre sfarsit, cand certitudinile spectatorului incep sa se clatine. Vanilla Sky e inferior filmelor citate nu doar din cauza lungimii (135 min), care il face sa piarda ritmul pe alocuri, dar si datorita lipsei unei tuse personale a regizorului, care ar avantaja mult un astfel de film (capitol la care eXistenZ exceleaza, iar The Game e mediu). Tom Cruise e, ca de obicei, invizibil; ceva mai vizibile sunt Penélope Cruz si Cameron Diaz.
Pe vremea cand barbatii erau viteji, iar femeile sfioase, existau in statele din Sud serifi ce au trebuit sa lupte mult mai greu decat cei din zilele noastre. Lor le e inchinat unul din cele mai proaste si insipide filme vazute in ultimul timp - Texas Rangers/Cavalerii Texasului (2001), de Steve Miner. Film despre care nu se poate spune mai mult decat ca-i unul cu toate cliseele posibile, de la reconstituirea epocii si pana la actori.
E, daca se poate imagina, chiar mai prost decat Collateral Damage/Victime colaterale (2001), de Andrew Davis, film de propaganda in care Arnold Schwarzenegger e la fel de iubitor de copii si de mamici ca intotdeauna, basca vitejia! Setea de razbunare si cretinismul parca-i sporesc pe film (si an - a se citi varsta) ce trece. Se va-neca in cele din urma intr-o mlastina calduta si comoda, anesteziat de prostie? Tot de propaganda, insa mascata, e Black Hawk Down/Elicopter la pamant! (2001), al lui Ridley Scott, recent premiat cu Oscar pentru sunet si montaj. Actiunea americana din Somalia, in 1993, s-a soldat, evident, cu o reusita, desi lupta a fost mult mai inversunata decat se prevazuse initial (pe cand si filmele despre actiunile din Afganistan?). Trecand peste aspectele foarte agresive ale unei parti importante a politicii externe americane, elogiate aici, filmul lui Scott e in primul rand unul foarte lung (143 min) si de-abia in al doilea rand unul in general bine facut. Lupta, daca n-ar dura o ora si jumatate (!), fara-ntrerupere, ar fi de admirat. La aceste dimensiuni, aminteste de megalomania lui Pearl Harbour (am spus doar de megalomania, nu de faptul ca acela era un sirop gros de la cap la coada!). Altfel, nu-s rai o parte din actori - printre care Josh Hartnett, Ewan McGregor si Sam Shepard, in rol de diriguitor al bataliei.
Scenaristul si producatorul Luc Besson pare sa fie atras tot mai mult de Japonia si japonezi. Dupa Taxi 2, Wasabi/Un politist cu capsa pusa (2001) e realizat tot de Gérard Krawczyk, iar actiunea se petrece in cea mai mare parte in Japonia. Doar ca Wasabi e mult mai slab decat Taxi 2, poantele sunt de multe ori trase de par si chiar penibile. Nu starneste rasul decat rar, si atunci trece repede. Jean Reno isi aminteste de vremile de odinioara, cand era Léon sau Enzo Molinari in Le Grand bleu. Inca tough guy? Pare sa nu-l mai tina fortele si, mai ales, sa nu-l mai prinda rolul.
