Pe aceeași temă
La cea de a doua ediție a Festivalului teatrelor maghiare, în plină desfășurare la București, se cuvine să reiterăm aprecierile noastre privind ideea creării unei Uniuni a teatrelor maghiare din România, din care fac parte până acum cinci teatre de pe teritoriul Transilvaniei, asociație ce stă la baza organizării festivalului mai sus menționat. Ele sunt: Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara, Teatrul „Szigligeti” din Oradea, Trupa „Harag György” a Teatrului de Nord din Satu Mare, Teatrul „Csiki Játéksin” din Miercurea Ciuc și Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. Lipsesc în mod deliberat trei: Teatrul Maghiar de Stat din Cluj condus de reputatul regizor Tompa Gábor, compania „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, până nu de mult îndrumată de Bocsárdi László, precum și secția maghiară a Teatrului din Târgu Mureș. Locomotiva acestei manifestări de succes e, se pare, teatrul timișorean, directorul acestui teatru, actorul Balázs Attila, fiind și președintele uniunii.
Afișul acestei ediții, care cuprinde șapte spectacole găzduite cu generozitate de Teatrul Odeon, proiectează o imagine cuprinzătoare a preocupărilor în privința repertoriului, ca și a echipelor angrenate în realizarea acestuia. De remarcat prezența dramaturgilor și regizorilor români în această selecție, semn al unei bune colaborări. Cap de listă, Andrei Șerban, care semnează regia spectacolului muzical My Fair Lady la secția maghiară a Teatrului de Nord din Satu Mare. Divers și bogat din punct de vedere stilistic, programul Festivalul Teatrelor Maghiare ilustrează preocupări orientate preponderent spre limbaj modern și tendințe actuale ale teatrului contemporan, alături de satisfacerea interesului publicului prin includerea în repertoriu a genurilor preferate, cum ar fi musicalul.
În deschidere, spectatorii, nu atât de numeroși cum ar fi meritat evenimentul, au asistat în Sala Studio a Odeonului la un spectacol emoționant după piesa Despre sexul femeii ca un câmp de luptă, jucată de Teatrul din Odorheiu Secuiesc cu titlul Exit. Un text mai vechi de Matei Vișniec, scris sub influența războiului din ex-Iugoslavia, din anii ’90, dar care din păcate e din nou actual în contextul unor noi conflicte militare pe continentul european. Victime ale războiului sunt aici două femei care se întâlnesc într-o clinică de psihiatrie, una ca pacientă (tânăra violată), cealaltă ca infirmieră antrenată într-o cercetare pe această temă. O bosniacă și o americancă, emigrantă la a doua generație, ambele traumatizate psihic, sub presiunea unor abuzuri care le-au lezat nu doar sănătatea mintală, ci și demnitatea. Revolta lor, care sfârșește prin înfrățire întru același destin, devine o diatribă furibundă împotriva războiului și ambițiilor hegemonice care generează aceste tensiuni funeste pentru omenire. Textul are emoția momentului când a fost scris de către scriitorul-jurnalist, ca urmare a unei documentări la fața locului, și este redat în spectacol în toată dimensiunea lui dramatică de cele două actrițe alese de regizorul Zahariás Zalán pentru spectacolul lui atent elaborat. Veres Orsolya – pacienta, cu siluetă delicată, cu atât mai impresionantă în momentele în care depășindu-și vulnerabilitățile își asumă cu forță interioară revolta personajului, și Pál-Varga Márta, infirmiera – mai cerebrală, interogativ-meditativă și exactă în redarea dilemelor cercetătoarei de origine irlandeză, pusă să reprezinte interese străine. Calda lor umanitate trece rampa odată cu cuvintele de o poezie aspră ale autorului.
Teatrul maghiar din Timișoara a adus la București un spectacol greu de cultură, un spectacol cu multiple fațete ale înțelegerii condiției artistului în confruntarea cu societatea, puterea și propriile fantasme. Visky András, autorul textului, a ales pentru demonstrație cazul pictorului Caravaggio (Michelangelo Meressi), considerat, datorită căutărilor sale inovative, unul dintre fondatorii picturii moderne. Autorul selectează din fabuloasa biografie a artistului secvențe semnificative precum: ciuma care-i răpește părinții, anii de peregrinare prin atelierele unor maeștri și locurile rău-famate pe care le frecventează în căutarea vieții adevărate, conflictele cu justiția, ca urmare a acuzațiilor de sodomie, întâlnirile cu papa și cu ipocrizia clerului, împrejurările în care s-au născut celebrele sale pânze cu subiecte religioase și alte asemenea momente care i-au făcut pe istorici să considere viața acestuia demnă de literatură. Scriitor cu vocație filozofică, moralist învederat pe fondul unei structuri umane de o poezie tragică, Visky András livrează în context scenei o piesă complicată pe care regizorul Visky Andrej o descifrează cu mult curaj, concentrându-se asupra unei idei poetice despre natura inefabilă a sufletului, devenită teză a spectacolului. La începutul și la sfârșitul acestuia, baloane negre pleacă spre cer odată cu expierea posesorului. Plafonul Odeonului scârțâie amenințător, făcându-le loc, în timp ce drama se lățește pe continentul nesfârșit al abordării spiritualiste. Scene de gen alternează cu evocarea, prin proiecție, a momentelor pe care realitatea i le inspiră pictorului într-o perpetuă confruntare între adevărurile vieții și ale artei. Ritmurile se schimbă și ele trecând de la momentele dramatice care redau frământările personajului la altele puse pe note de societatea pestriță a epocii care-și face loc treptat în opera lui Caravaggio.
Clasic și modern în același timp, spectacolul sintetizează prin mijloace teatrale variate un tablou cu reliefuri tragic-grotești, pe alocuri, în care regăsim rădăcinile epocii noastre, timp grăbit al schimbărilor dramatice, inevitabile, dacă acceptăm că lumea nu poate încremeni în certitudine. În rolul titular, Balázs Attila atacă viguros profilul nonconformist al eroului cu accent pe ieșirile violente și mai puțin pe îngândurări. Are, de altfel, mult prea mult text de spus și îi rămân puțin timp și spațiu să joace consecințele vorbelor sau să le anticipeze. Portretele de culoare locală le revin celor șapte actori care schimbă rolurile pentru a înfățișa fauna bogată din jurul artistului. Se remarcă Jancsó Elöd – în rolul invidiosului Baglione, multiplicat sub diferite înfățișări, Kocscárdi Levente – care-l aînfățișează elegant pe Papă, Vajda Boroka – în rolul Lenei, prostituata care-și cântă bine ritmat iubirea, dar și Borbély B. Emilia, Vadász Bernadett, Bandi Andras Zsólt, Erdös Balint, care contribuie la împlinirea viziunii de ansamblu a acestei pagini dramatice inspirate de istorie, dar grăitoare, în același timp, pentru prezent.
Piesă emblematică pentru dramaturgia universală modernă, îmbogățită de Pirandello cu faimoasele sale teorii privind omul și masca teatrală, personajul și modelul inspirator, Șase personaje în căutarea unui autor e aproape un text-probă, o piatră de încercare pentru orice trupă. Montarea acestei piese testează însuși modul de înțelegere a teatrului cu funcția lui de reprezentare trecută prin capacitatea ludică a artiștilor, iar noțiuni precum realitate, ficțiune, adevăr, veridicitate și autenticitate sunt repuse în chestiune într-un mod original. Nu cred că poate cineva să spună cu mâna pe inimă cui dă autorul dreptate în disputele pe care le angajează pentru a se adânci în dilemele relației teatrului cu viața, ale scenei cu lumea căreia-i aparține. În asta constă, de fapt, și frumusețea provocării care, pentru fiecare artist care o acceptă, are culorile personalității lui. Regizoarea Anca Bradu, alegând piesa, a pornit pe drumul acestor căutări, iar trupa de la Odorheiu Secuiesc a urmat-o cu convingere, dar și cu prudență, așa cum se cade să fie în fața oricărei aventuri de acest fel. În decorurile ofertante ale Mariei Miu, facilitând formula de teatru în teatru, personajele din viață care năvălesc în scenă pentru a-și cere dreptul la reprezentare găsesc o trupă cam plictisită și obosită, fără chef creator, numai bună de aruncat în focul încercărilor. Drama reală a familiei care se înfățișează impresionându-i treptat îi scoate din rutina meseriei făcându-i, în mod diferențiat, atenți nu atât la povestea complicată a destrămării relațiilor dintre cei prezenți, cât la posibilitatea de a o reda veridic cu modelele de față. Confruntarea nu are întotdeauna în spectacol tensiunea dorită, așa încât nu s-ar putea spune în final că și-au însușit lecția personajelor despre puterea teatrului de a înfățișa viața. Poza meditativă din final ar putea funcționa însă ca o invitație la repunere în chestiune a problemei. Ceea ce nu-i puțin. Din distribuția numeroasă se reține aplombul cu care Mezei Gabriela o interpretează pe fiica vitregă cu amorul ilicit pentru un tată, redat mult prea discursiv de Barabás Árpád, care e și comper-ul dezbaterii.
De la Oradea, prin Teatrul Szigligeti au venit două producții, ambele excelente. O partitură originală, aparținând lui Boris Vian, cu titlul Le Smürtz, prilejuiește regizorului-coregraf Gyorfi Csaba un spectacol de mișcare plin de energie, care pune în valoare virtuțile ieșite din comun ale celor cinci interpreți aparținând Ansamblului de dansuri Nagyvarad din Oradea. În siajul teatrului absurd, autorul se ocupă în piesa sa cu temă aparent domestică de angoasele care domină omul modern, condamnându-l la neliniște și lipsă de comunicare. Mama, tata, fiica și menajera aleargă cu valizele înspre și dinspre căminul lor pe care a pus stăpânire o nălucă fantastică și fantasmagorică cu înfățișarea unui uriaș miriapod. Timp de o oră, jocurile periculoase cu daimonul devin spațiul unei demonstrații de mare virtuozitate și fantezie plastică la care răspund exemplar actorii: Barabás Hundor, Kerekes Dalma, Barkóczi Réka, Krupar Luca și Torteli Nadin, în dificilul rol al lui Schmürz – năluca.
Maghyararosaurus Dacus de Gianina Cărbunariu este, după cum spune și titlul, un text hibrid cu accente parodice care pleacă de la un document inedit descoperit de autoare și dezvoltă o demonstrație mai mult sau mai puțin ficționară, cu aspect zoomorf. Simbolul dinozaurului ales pentru a vorbi pe de o parte despre ancestralitatea temei și presiunea istoriei, pe de alta despre consecințele ei contemporane funcționează la nivelul spectacolului colorat care rezultă. Interesul major e stârnit însă de datele de istorie factuală provenite din mărturiile de jurnal ale unui fost baron ungur de origine transilvană, ai cărui descendenți au ajuns până în zilele noastre. Unul dintre ei, un fost intendent al Operei din Oradea, e personajul-pretext, pe care autoarea îl păstrează în umbră pentru a se ocupa de firele încurcate ale acestei familii-etalon, răspândite pe tot teritoriul balcanic care a aparținut imperiului austro-ungar. Sub forma unui cabaret hip-hop care antrenează dinamic întreaga trupă, spectacolul orădean pune cu mult aplomb probleme identitare atât de acute în lumea de azi, mai ales în numitul butoi cu pulbere al Europei. Un gest curajos și responsabil al unei autoare cu state vechi în teatrul politico-social. Merită analizat. Cu altă ocazie. //
P.S.: au rămas în afara comentariului nostru două spectacole incluse în selecția festivalului, încă în desfășurare la data apariției numărului: musicalurile Scripcarul pe acoperiș și My Fair Lady.
