Călători prin China maoistă

Odată ce primele elanuri devastatoare ale Revoluţiei Culturale au fost consumate, China a început să fie pregătită să primească vizitatori occidentali hămesiţi după noutăţi privind imensul experiment uman.

Un precursor al legiunilor de intelectuali occidentali şi, mai ales, francezi care au vizitat China maoistă în anii 1960 şi ‘70 a fost dr. Petru Groza. Cine ar fi crezut? Ca­riera politică a lui Petru Gro­za probabil că ar fi rămas complet insignifiantă dacă Ro­mânia nu ar fi fost ocu­pată de Armata Roşie, iar PCR nu ar fi preluat toată puterea. În calitatea sa de preşedinte al unei for­ma­ţi­uni satelit al PCR, Frontul Plugarilor (el însuşi foarte sărac!), acceptând cu en­tu­ziasm să fie slugă la pa­tro­nul sovietic şi anexele sale româneşti, Pe­tru Groza a avut onoarea să fie numit pre­şedintele Consiliului de Miniştri al pri­mului guvern comunist, în perioada 1945-‘52. După acest an, a fost „promovat“ (de fapt, lăsând această funcţie lui Dej) în func­ţia de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R., considerată ca fiind cea de şef al statului (măcar de ju­re), în perioada 2 iunie 1952-7 ianuarie 1958. Poate fi considerat, fără probleme, co­responsabil pentru sângeroasa re­pre­siu­ne comunistă. În această înaltă calitate, dr. Petru Groza a întreprins o lungă vizită de stat în R.P. Chineză. Impresiile dis­tin­sului oficial trebuiau reţinute pentru pos­te­ritate, astfel încât ele au fost contopite în volumul Prin ţara celor şase sute de milioane, cu subtitlul China de ieri şi de azi. Note de drum¹.

Preşedintele Prezidiului şi-a în­ceput aventura la 21 septembrie 1954, când a plecat cu avionul din Bucureşti, survolând şi fă­când numeroase escale în Uni­unea Sovietică (prin Siberia), dar şi Mon­golia (Ulan-Bator), ajungând pe 24 sep­tembrie la Pekin, unde a fost întâmpinat de o delegaţie chinezească. „Strângeri de mână prieteneşti. Oameni ca Ciu En-lai, Cen Iun, Sun Cin-ling, cu un trecut de lupte şi realizări în fruntea acestui mare popor, ne zâmbesc şi ne vorbesc cu mo­destie cuceritoare. Nimic din orgoliul gă­lăgios al cunoscuţilor foşti şi actuali con­ducători şi fuhereri, care au pricinuit şi ar mai pricinui noi nelinişti şi dezastre, nu numai popoarelor lor, dar şi întregii ome­niri.“ Groza are parte şi de un meci de tenis în compania unui campion chi­nez, pe care, în mod surprinzător, îl bate măr, însă înalta oficialitate are măcar pu­terea de a glumi pe această temă: „Gloria mea în astfel de bătălii este umbrită de amărăciunea pe care mi-o pricinuiesc pri­etenii acasă, susţinând că adversarii mei - jucători internaţionali, pe care îi întâlnesc cu ocazia diferitelor concursuri şi-i angajez cu rândul la joc - se lasă bă­tuţi de complezenţă“. Însă aerul scorţos şi infatuat revine rapid: „Dar eu continui să cred în biruinţele mele şi mă voi măsura şi de aici înainte cu toţi campionii care îmi vor ieşi în cale“. Interesantă, poate chiar memorabilă este întâlnirea delegaţiei din R.P.R. cu Mao Ze Dung. Groza o de­s­crie în capitolul Oameni mari: „Privirile noastre se concentrează asupra figurii lui Mao Tze-dun. Primele impresii s-ar pu­tea rezuma astfel: robust, statură mij­locie, mişcări lente, frunte bombată şi con­­turată de pletele unui păr negru lu­cios, faţă luminoasă şi privire adâncă. (...) Privindu-l mai îndeaproape pe Mao Tze-dun, acest conducător al poporului chi­nez, mare prin tot ceea ce el re­pre­zin­tă, calm şi reţinut, şi totuşi deschis şi simplu, nu-mi pot alunga, prin contrast, imaginea figurilor gă­lă­gi­oase, nervoase până la dezechilibru, ale unor dic­tatori de tristă amintire, ale căror ţipete stridente mai ţiuie încă în urechile noastre“.

Călătorul trebuie să gă­seas­că justificări metafizice şi geopolitice pentru a-şi ex­plica lunga călătorie. Pe­tru Groza nu face excepţie. „As­tăzi, este firesc ca privirile tuturor po­poarelor din cele cinci continente să fie aţintite spre marele popor chinez. De aceea şi noi suntem animaţi de dorinţa de a vedea cum îşi construieşte acest uriaş popor o viaţă nouă, păşind pe dru­mul unor mari prefaceri, înlăturând ob­s­curantismul şi prejudecăţile adânc înră­dăcinate în trecutul multimilenar. Aceas­tă dorinţ[ este cu atât mai legitimă cu cât poporul nostru se află acum în ace­eaşi mare familie a popoarelor care, îm­preună cu poporul chinez, constituie un puternic front al pacii. (...) Astăzi, po­po­rul român eliberat este în plină ascen­siune, iar soarta lui e legată de cea a po­poarelor prietene din marea noastră fa­milie.“

Ce a mai văzut demnitarul comunist ro­mân în noua Chină? Imagini care-i erau des­tul de familiare. A vizitat o gospodărie agri­colă de stat, Universitatea din Pekin („Studenţii se grupează în jurul nostru şi, aflând cine suntem, izbucnesc într-un uriaş cor: România! România! - ceea ce în limba chineză sună cam astfel -  Lo-ma-nia! Lo-ma-nia!“), asistă la şe­din­ţa primei sesiuni a Adunării Re­pre­zen­tan­ţilor Populari din întreaga Chină, vede un lac de acumulare, vizitează oraşul erou Nan­kin, dar şi metropola Shanghai şi, mai ales, asistă la cea de a cincea aniversare a proclamării R.P. Chineză (1 octombrie 1949). Ce putea să-l impresioneze pe dem­nitarul regimului comunist decât elemente exotice de propagandă (necunoscute lui)? „Ne-a impresionat varietatea de execuţie a lozincilor. Scrise, când pe voal, când pe mătase plină, pe împletituri de hârtie sau bambus, când mari, când mai mici, când orizontale sau verticale. În văzduh erau lansate o mulţime de baloane co­lorate. La un moment dat, un grup de ma­nifestanţi a lansat un balon mare, alb, încins cu un lanţ auriu, de care atârna o lozincă foarte viu colorată.“ La 3 no­iembrie, delegaţia română revine în ţară, după o călătorie plină de învăţăminte, „cu un tezaur de cunoştinţe (...) pe care-l vom dărui şi altora, căutând astfel să contribuim la cunoaşterea marilor rea­lităţi din China Nouă şi din ţările prie­te­ne, pe care le-am străbătut“. O încheiere seacă menită a dovedi suplimentar ta­len­tul literar al demnitarului român.

Abia revenit din Uniunea So­vie­tică, în 1955, celebrul cuplu intelectual francez, format din Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, s-a îmbarcat într-o altă aventură, într-o altă ţară care pro­mitea mult, în noua Republică Populară Chineză, devansând mulţi alţi intelectuali mai mult sau mai puţin înregimentaţi şi doritori a lăsa mărturii favorabile, la puţin timp de la vizita lui Petru Groza. În sep­tembrie 1956, un număr special a fost de­dicat experimentului comunist chinezesc în revista Temps modernes, condusă de Sar­tre, titlul dosarului fiind China de azi şi de ieri. Anul următor, apărea la prestigioasa Editură Gallimard un volum de literatură de călătorii (ideologice) a com­panioanei lui Satre, numit La Longue Marche, o aluzie străvezie la marşul cel lung al comuniştilor chinezi, intrat în le­genda oficială, care a avut loc între oc­tombrie 1934-1935 şi care a dus rămăşiţele armatei comuniste, căci „în cursul odi­seei estimate la 6.000-10.000 de kilo­me­tri, Armata Roşie şi-a pierdut 90% din efectivele iniţiale, au murit de-a lungul marşului nu atât în lupte, cât din cauza intemperiilor şi a epidemiilor“, într-o re­giune neospitalieră din nord-vestul Chi­nei, regiunea Shanxi. Alături de nişte tru­pe vlăguite, au călătorit şi liderii bolşevici care s-au deplasat „în general, în condiţii destul de bune, călare sau într-o litieră şi fiind mai bine hrăniţi“². Genul de de­talii istorice pe care propaganda şi is­to­riografia comunistă le aruncă la coş. Beau­voir se putea lăuda cu întâietatea des­cri­erii hagiografice a Chinei comuniste. Călă­toria sa a durat patru săptămâni, conform biografilor săi (între septembrie-octom­brie 1955), şase conform propriilor măr­turisiri (!) şi acesta fiind un semn al do­rinţei autoarei de a-şi susţine cartea prin prelungirea timpului de observaţie, care, în mod necesar, ar duce la o relatare com­pletă, de o mare acurateţe şi obiectivitate. Conţinutul cărţii de călătorie este unul apo­logetic la adresa noii Chine - cum putea fi altfel?! Volumul are opt capitole, autoarea concentrându-se asupra pre­zen­tării Pekinului, ţăranilor, familiei, indus­triei, culturii, efortului defensiv(!), marii sărbători de 1 Octombrie, oraşelor din Chi­na. Comparând conţinutul cărţii cu cele similare ale călătorilor ideologici, tovarăşi de drum din Uniunea Sovietică, nu putem fi decât izbiţi de asemănarea acestui ade­vărat calapod al acestui tip de literatură din secolul trecut. De fapt, matricea apli­cată călătoriei în URSS a fost preluată şi aplicată şi Chinei comuniste, pentru că şi China a preluat mecanismul de fermecare de la URSS. La fel şi tonul vesel-optimist. „Toată lumea surâde. La Pekin, se simte fericirea în aer.“ „Pe şantiere, ritmul mun­cii nu pare a fi deloc impus, forţat, este chiar nonşalant; dar toată mulţimea e în mişcare.“ „Opt mii de actori şi de dan­satori, «teatrul în stradă» după care visau suprarealiştii. Când vedem asta nu mai putem fi cinici“ sau „Imposibil de ima­ginat asta la Roma sau la Paris, ne lip­seşte prospeţimea sufletului. Da, poate că tocmai aceasta este cel mai emo­ţi­o­nant la China: această prospeţime care dă uneori vieţii strălucirea unui cer cris­talin“.

Impresionanată este lupta pe care Si­mone de Beauvoir o duce la bun sfâr­şit cu cifrele în capitolul dedicat in­dus­­tri­alizării, preluate probabil în în­tregime de la sistemul de propagandă comunist. Dar chiar şi aşa, reproducerea lor nu a fost un lucru uşor, căci „întreaga eco­nomie a acestei mari ţări agricole es­te dominată de un mare imperativ: indus­trializarea. O analiză a bugetului na­ţi­onal arată par­ticularităţi interesante...“, ur­mând un imposibil de reprodus şir de da­te menit a dovedi dinamica pozitivă a eco­nomiei. „Aces­te date arată clar liniile ge­nerale de dezvoltare a economiei chine­zeşti: Chi­na îşi foloseşte bogăţia pă­mân­tului pentru a-şi construi o industrie grea, pentru a susţine viitoarea pros­pe­ritate şi independenţă economică.“ Una dintre mo­dalităţile de a închide gura cri­ticilor era tocmai această recurgere la un torent de date imposibil de verificat. „De­sigur, China nu este un paradis; trebuie să se îmbogăţească şi să se liberalizeze; dar dacă luăm în considerare cu im­par­ţialitate de unde vine şi unde merge, constatăm că încarnează un moment spe­cial şi emoţionant al istoriei: acela în care omul se smulge imanenţei sale pen­tru a cuceri umanul. Ea (revoluţia - n.m.) a eliberat o parcelă de energie în con­tinuare infimă, dar care a început să se multiplice în lanţ. Viaţa este încă grea din cauza nevoilor, rădăcinile ei sunt vi­zibile, dacă ele slăbesc/pier şi totul moa­re; dar ele deja se revarsă într-un viitor fără limită.“

Sinofilia mediului intelectual fran­cez a luat însă un avânt spec­ta­culos după celebra şi mult me­diatizata Revoluţie din mai 1968. După ce ani în şir China fusese com­plet ignorată, s-a trecut rapid la o adu­laţie fără rezerve. Este greu de estimat cu exactitate când s-a terminat Revoluţia Culturală (cel mai sigur, odată cu moartea lui Mao, în 1976), însă odată primele ela­nuri devastatoare consumate, China a în­ceput să fie pregătită să primească vi­zi­tatori occidentali hămesiţi după noutăţi privind imensul experiment uman şi, mai ales, rezultatele Revoluţiei Culturale. Evi­dent, exista un proces de triere, bine pus la punct. Primii vizitatori primeau in­vi­ta­ţii speciale, fiind preluaţi la intrarea în R.P. Chineză de Agenţia Luxingshe, si­mi­lară unei alte celebre agenţii turistice so­vietice, Inturist³.

Fostul ministru Alaian Peyreffitte a cu­nos­cut o mare popularitate după publicarea volumului Quand la Chine s’eveillera… le monde tremblera (un adevărat aver­tis­ment). Directorul secţiunii externe a pres­tigiosului ziar Le Figaro (un ziar mai de­grabă de centru-dreapta), Roger Massip scria: „La Chine est un miracle“, pentru că sinofilia a traversat întreg spectrul po­litic francez. Alţi intelectuali prestigioşi au vizitat în această perioadă China pen­tru a lăsa mărturii favorabile: Roland Bar­thes, Alberto Moravia, Maria-Antoinnette Macciochi, Julia Kristeva, Phillipe Sollers etc. Fascinaţia a luat forma concretă a cărţilor, reportajelor, filmelor, analizelor economice, fiecare intelectual călător pre­luând şi prelucrând ceea ce îi plăcea mai mult, har Domnului!, iluziile neţinând cont prea mult de realitate, fiind foarte elas­tice! Mai mult, celebra modă vesti­men­tară maoistă, pe care adolescenta Jung Chang o detesta atât de mult, tocmai pen­tru că era ternă şi asexuală, a făcut pro­zeliţi şi în capitala modei, Parisul, direc­torul prestigioasei reviste intelectuale Tel Quel, Phillipe Sollers, adoptând-o cu mult drag, însoţind maoizarea conţinutului re­vistei. Un alt mare succes a avut cartea De la Chine (1971), scrisă de militanta co­munistă italiană Maria-Antoinnette Mac­cio­chi, care l-a însoţit pe prestigiosul scri­itor italian Antonio Moravia în turnelul său din China, în 1970. În mod paradoxal, autoarea trage un semnal de alarmă faţă de orbirea care cuprinsese intelectualitatea progresistă vest-europeană după cel de-al doilea război mondial faţă de Uniunea Sovietică: „Nu trebuie făcută greşeala de a transfera asupra Chinei speranţele pu­se în Uniunea Sovietică“. Dar acestă scur­tă sclipire de luciditate nu o împiedică pe autoare să scrie cinci sute de pagini de ha­giografie pro-maoistă! Cartea i-a adus mi­litantei italiene un statut privilegiat, ea fi­ind mijlocitoarea celoralţi sinofili de oca­zie, dat fiind relaţiile sale la Ambasada R.P. Chineză din Paris. „Spre deosebire de Uniunea Sovietică din anii treizeci, Chi­na lui Mao putea oferi ceva oricui: pentru puritan, o viaţă dură şi simplă; pentru estetician, sute de ani de cultură rafinată dominată de caligrafie, muzică, literatură, arhitectură; pentru re­volu­ţio­nar, un regim marxist-leninist; dar pen­tru cea mai mare parte a vizitatorilor es­te de asemenea o ţară misterioasă, fru­moasă, ordonată, cu un popor demn, o na­ţiune care reunea într-un cuvânt toa­te virtuţile şi valorile care lipseau atât de mult societăţilor occidentale, aca­pa­rate de consumism şi materialism.“

Moarte preşedintelui Mao avea să schimbe atât cursul istoriei Chinei (mult în bine), cât şi perspectiva avută de unii intelectuali din Occident asupra acestei ultime utopii revoluţionare. Dacă revista Esprit (de cen­tru-dreapta) a publicat mai multe analize lu­cide (Simon Leys sau Jean-Luc Do­me­nach) în anul 1976, chiar şi cea mai pro-maoistă revistă franceză, Tel Quel, a virat spectaculos, dezicându-se de utopia ma­o­istă. Sollers chiar scria, înţelepţit: „Tre­bu­ie să terminăm cu miturile, cu toate mi­turile“. Altundeva, declara: „Mao a pre­lungit pentru noi via­ţa a ceea ce putem numi acum iluzia mar­x­istă şi asta timp de zece ani“. Una dintre justificări ar fi fost că aderenţa revistei la maoism s-ar fi datorat încercării PCF (rămas de orientare tradiţională, pro-sovietică) de a discredita Chi­na, ştiută fiind rivalitatea dintre cele două curente comuniste.

Deosebit de interesantă este vi­zi­unea pe care o aveau cei care erau forţaţi să suporte sistemul de fermecare a călătorilor occi­dentali. Viziunea indigenilor su­puşi umilitoarei condiţii de sclav, obligat să se conformeze imperativelor superioare de stat şi partid. În China maoistă această amplă imagine ne este oferită de Jung Cheng, în volumul Lebedele sălbatice. Trei fiice ale Chinei⁴: „Pentru mine, cea mai puternică dovadă de libertate în ţă­rile din Vest era că atât de mulţi locuitori de acolo criticau Vestul şi aduceau laude Chinei. Aproape la două zile, prima pa­gină a ziarului Reference, în care se reproduceau articole din presa străină, publica elogii despre Mao şi Revoluţia Cul­turală. (...) Cu toate acestea, nu pu­team să nu fiu iritată de unele afirmaţii. Am citit odată articolul unui occidental care călătorise în China, pentru a-şi vi­zita vechi prieteni, profesori universitari, care i-au povestit, pe un ton vesel, cât de mult le-a plăcut să fie demascaţi şi trimişi la capătul lumii, cât de încântaţi au fost să se reformeze. Concluzia au­to­rului era că Mao îi transformase cu ade­vărat pe chinezi într-un popor nou, care să poată considera plăcere ceea ce occi­dentali considerau chin. Nu ştia el oare că atunci când represiunea atinge apo­geul nu se mai aude nicio nemulţumire?“. Nu ştia, normal, sau dacă ştia nu avea chef s-o recunoască. Autoarea continuă cu dez­văluiri şi mai interesante din burta chi­tului: „Nu-mi plăcea nici faptul că in­for­maţiile despre China nu puteau fi obţi­nute uşor sau că erau în majoritatea lor înţelese greşit în Occident şi că fără să fi experimentat un regim ca acela din Chi­na oamenii puteau crede pe drept cuvânt propaganda şi declaraţiile bombastice. În concluzie, mi-am spus că toate lau­dele erau necinstite. Prietenii mei şi cu mi­ne glumeam, spunând că fuseseră cum­părate în schimbul ospitalităţii gu­vernului. După vizita lui Nixon, atunci când străinii primeau aprobarea să vi­ziteze anumite zone interzise, oriunde se deplasau, autorităţile instituiau imediat un cordon în faţa acestor enclave, uneori chiar şi în interiorul lor. Lor le erau re­zervate cele mai bune facilităţi în ce pri­veşte transportul, anumite magazine, res­taurante, pensiuni şi obiective turistice, fi­ind marcate cu anunţuri Numai pentru oas­peţii străini. Mao-tai, cea mai căutată băutură alcoolică tare, cu totul de ne­gă­sit pentru chinezul de rând, se putea con­suma liber de către străini. Cele mai proas­pete alimente şi mâncărurile cele mai sofisticate erau rezervate străinilor. Ziarele preluau cu mândrie spusele lui He­nry Kissinger, care trebuise să dea dru­mul mai multor găuri la curea, în nu­meroasele banchete în timpul vizitelor sa­le în China, în care consumase câte două­sprezece feluri de mâncare. Asta se în­tâm­pla în timp ce în Sichuan - Grânarul Paradisului - raţia noastră de carne pe lu­nă era de o jumătate de pfund (220 gra­me), iar străzile din Chengdu erau pline de ţărani fără adăpost refugiaţi din nor­dul Chinei, din cauza foametei şi deveniţi cerşetori.“ De fapt, sistemul de idealizare şi vrăjire al Chinei comuniste era o imi­ta­ţie a celui sovietic, după cum o dovedesc şi chiol­hanurile la care au participat toţi călătorii importanţi în URSS.

Populaţia umilită şi frustrată nu aprecia tratamentul preferenţial. „Se simţea o aversiune pu­ter­nică, deşi surdă, în masa po­pu­laţiei pentru felul în care erau trataţi străinii.“ O altă întâmplare, acelaşi martor: „După câteva minute, maşina
s-a oprit brusc. Uşa din faţă a fost des­chi­să cu forţă şi un bărbat autoritar în haine civile a dat buzna înăuntru. Ca­pe­tele jos! Capetele jos! A răcnit el. Nişte oaspeţi ame­ricani vin încoace. Va dăuna pres­ti­giului patriei noastre ca ei să vadă nişte feţe urâte! Am încercat să ne aple­căm ca­petele, dar înghesuiala era prea mare. Băr­batul ne-a strigat din nou. Este de datoria fiecăruia să vegheze la onoa­rea pa­triei noastre! Trebuie să fim o apa­riţie ordonată şi demnă! Aşezaţi-vă jos! În­­ge­nunchiaţi!“. În genunchi, locuitorii ţă­rilor supuse totalitarismelor comuniste nu mai putea fi observaţi. //

Note:

1. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bu­cu­reşti, 1956.

2. Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Edi­tura Polirom, 2008, pag. 400.

3. François Hourmant, Au pays de l’avenir radieux. Voyages des intellectuels français en URSS, á Cuba et en Chine populaire, Aubier, 2000, pag. 49.

4. Editura Curtea Veche, 2009.