Cadavrul ascuns

In primul rand contest cu vehementa nu atat proiectul disimularii adevarului, care, trebuie sa recunosc, a existat (si acest proiect trebuie, poate fi discutat, la orice ora din zi si din noapte), cat triumful acestui proiect de disimulare.

Acest proiect a esuat, adevarul a fost cunoscut in detalii (asa cum este intotdeauna cunoscut, cand el este epuizat si nu mai poate functiona) si cartea Alexandrei Lavastine nu aduce nici o informatie noua despre atractia puternica spre fascism care i-a incercat pe Eliade si Cioran.

Scopul cartii nu este insa acela “de a risipi ultimele indoieli, pentru cei care le mai au inca”. Scopul ei este de a propune o carte incendiara si unitara, o carte de demascare de sine statatoare; cu o dramaturgie a ei, cu un personagiu inedit.

Prin aceasta tentativa, cartea devine pestilentiala. In “dramaturgia clasica”, celebrul trio avea un personagiu pozitiv: pe Eugen Ionescu. Acest personagiu trebuia confiscat si introdus intr-o noua dramaturgie, retopita. In aceasta noua dramaturgie, Ionescu trebuie sa joace rolul tainuitorului, nu al duhovnicului.

Ratarea lui Ionescu - in plan moral - e ca nu a ales rolul turnatorului, in loc de cel al duhovnicului. Iata ce mi s-a parut absolut hidos in carte: reprosul ca nu si-a turnat prietenii, conform unui mecanism de delatiune caruia, trebuie sa recunoastem, comunismul i-a dat intreaga stralucire.

Eroul principal al cartii este de fapt Eugen Ionescu. El trebuie insa murdarit - ca intr-un joc monstruos de televiziune, care la inceput pare insurmontabil. Un exercitiu de maculare, cu dificultati care nu trebuie sa descurajeze. Dar cum sa nu disperi cand tema jocului e aceasta?

Ce-i lega pe cei trei romani celebri atat de puternic (faimoasa imagine din Piata Furstenberg)? Prietenia, se raspunde spontan si se pierde instantaneu jocul.

Un cadavru ii lega, un cadavru ascuns. Si acest cadavru e cadavrul fascismului. E o aberatie, se poate raspunde. Nu disperati, incercati premiile, sunt exceptionale. Si, imbatata de premiu, autoarea Alexandra Lavastine se lanseaza in acest exercitiu de maculare. “C’est enfin le paradigme de la substitution qui nous parait le plus propre à definir la posture de Ionesco - par le remplacement foundamental de l’ennemi premier - fascisme -, par cet autre ennemi qui l’occupera dès les années 1960, le communisme.”(1)

Substitution? Dar, dumnezeule, e cineva care nu stie ca Ionescu a fost unul din foarte, foarte rarii intelectuali europeni anticomunist si antifascist de la bun inceput, ca rinocerii lui, fascisti sau comunisti, au o sorginte comuna?

Luciditatea, dar si curajul constant al lui Ionescu - pozitivitatea lui integrala - din cand in cand apar asemenea intamplari feerice in campul constiintei - sunt atat de necontestate, incat ele trebuie - e singura solutie - nu contestate, ci calomniate.

Un soi de vulgara investigatie psihanalitica calomniaza, neaga sursa morala care este la originea acestei atitudini si, prin tehnica substitutiei, propune explicatii mizerabile pentru gesturi exemplare. Tot ce este nobil are axiomatic o radacina dubioasa, luciditatea este forma unui dezechilibru ascuns. Anticomunismul sau pasional este acela care explica de ce nu si-a turnat prietenii (sa toarne ce? texte, nu fapte criminale, texte cunoscute de toata lumea), si nu rolul de duhovnic pe care l-a avut. Autoarea desavarseste senzatia de pestilential si ne coboara si mai adanc in closetele psihanalizei anexate politic.

Senzatia ultima e ca la dosarul anticomunist i se adauga prin bunavointa si simpatie, pentru completare, dosarul fascist.

Iata cum suna finalul ei denuntator: “La relégation au second plan de ses origines juives - clé, peut-être du sentiment persistant de culpabilité qu’il ne cessera d’éprouver à l’égard de sa mère, souvent relevé par ses biographes, comme de son attachement inconditionnel à Israel”.(2)

Pare direct denuntul unui colectiv de psihanalisti fascisti.

Mi-e rusine ca a trebuit sa-l apar vreodata pe Eugen Ionescu de asemenea acuzatii.

Mi-e rusine ca asemenea evenimente biografice (culmea ca si improbabile) pot fi puse la originea unui dezechilibru al scriitorului.

Ce mizerie - ce rusine, ce mizerie, simpla idee de a-l apara.

Note:
1. “In sfarsit, pentru a defini postura lui Ionescu, cel mai potrivit termen ni se pare a fi paradigma substitutiei - inlocuirea fundamentala a primului inamic - fascismul -, prin alt inamic ce-l va ocupa din anii ‘60, comunismul.”

2. “Impingerea in plan secund a originilor sale evreiesti este poate cheia persistentului sau sentiment de culpabilitate pe care nu va inceta sa-l incerce fata de mama sa, relevat ades de biografii sai ca atasament al sau neconditionat fata de Israel”